Apocalipsa 6 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„În urmă, L-am văzut pe Miel,

Cum, cea dintâi pecete, El

A rupt-o și am auzit

Un glas de tunet, ce-a rostit:

„Vino și vezi!” Când m-am uitat,

Plin de uimire-am observat,

Că glasul care îmi vorbise,

Dinspre făpturi se auzise,

Căci cea care-mi vorbise mie

Fusese o făptură vie,

Din cele patru cari, aflate,

Erau acolo, așezate.

2Apoi, precum mi-a poruncit,

M-am dus, în grabă, și-am zărit

Că, un cal alb s-a arătat.

Cel care l-a încălecat,

Avea un arc, asupra lui.

În urmă, călărețului,

I s-a adus și o cunună,

Ce trebuia ca să și-o pună,

Pe cap. Apoi, el a pornit,

Să biruiască, negreșit.

3Când Mielu-a rupt pecetea care

A doua e, la numărare,

Altă făptură mi-a vorbit:

„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.

4Un roșu cal s-a arătat,

Iar celui ce l-a-ncălecat,

Mare putere i-a fost dată,

Încât să ieie, de îndată,

Pacea aflată pe pământ,

Ca oamenii ce-n lume sânt,

Să se înjunghie, mereu,

Unii pe alții. Apoi, eu

Văzut-am cum că s-a adus

O sabie, care s-a pus

În mâna călărețului –

Mare era sabia lui.

5Când Mielu-a rupt pecetea care

A treia e, la numărare,

Altă făptură mi-a vorbit:

„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.

Un negru cal s-a arătat,

Iar cel care la-ncălecat,

O cumpănă, în mâini, ținea

Și cu aceasta cântărea.

6Atunci, un glas s-a auzit,

Dinspre făpturi, că a venit.

Glasul ce-l auzisem eu,

A zis așa: „Pentru un leu,

E o măsură de grâu dată,

Sau trei măsuri de orz sunt, iată.

Însă ia seama: te îndemn,

Să nu te-atingi de untdelemn

Și nici de vin, căci negreșit –

Ca să le vatămi – ești oprit!”

7Când Mielu-a rupt pecetea care

A patra e, la numărare,

Altă făptură mi-a vorbit:

„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.

8Un cal gălbui s-a arătat,

Iar cel care la-ncălecat,

Moartea era. În urma lor,

E Locuința morților.

Putere li s-a dăruit,

Astfel încât au stăpânit,

A patra parte de pământ,

Căci să ucidă, puși, ei sânt,

Cu sabie, foamete mare,

Cu molime și-apoi cu fiare,

După porunca arătată

Și care, lor, le-a fost lăsată.

9Când Mielu-a rupt pecetea care

A cincea e, la numărare,

Către altar, eu am privit.

Sub el, îndată, am zărit,

Că multe suflete ședeau.

Aceste suflete erau,

Ale acelor care sânt

Uciși, pentru acel Cuvânt,

Cari este al lui Dumnezeu

Și pentru că țineau, mereu,

Mărturisirea ce-au primit-o,

Pe care-n lume au vestit-o.

10Aceste suflete strigau,

Cu un glas tare, și ziceau:

„Stăpâne Doamne, până când,

Să zăbovești, mai ai de gând?

Tu, cari ești sfânt și-adevărat,

Când ai să judeci, răzbunat

Să fie sângele, din noi,

Să faci să cadă el apoi,

Pe fața-ntregului pământ

Și peste cei cari, pe el, sânt?”

11Veșminte albe s-au luat,

Și-acestor suflete s-au dat.

Când hainele li s-au adus,

Să se-odihnească, li s-a spus,

Încă puțin timp, până când

Are a se-mplini, curând –

Deplin – numărul fraților,

Și-asemenea, al tuturor

Celor care în slujbă, sânt,

Ai lor tovarăși, pe pământ –

Tovarăși ce urmau să fie

Uciși, în vremea ce-o să vie,

Precum de altfel, au pățit

Și ei, atunci când au trăit.

12Când Mielu-a rupt pecetea care

A șasea e, la numărare,

Pe dat’, atuncea am simțit,

Cum un cutremur s-a stârnit.

Soarele, negru, l-am văzut,

Ca și un sac de păr făcut.

Luna s-a înroșit și ea –

Încât, ca sângele, părea –

13Iar stelele, ce-n ceruri sânt,

S-au prăvălit peste pământ,

Asemenea smochinelor,

Cari, de pe rămurica lor –

Chiar dacă-s verzi – pică pe jos,

Bătute de un vânt furios.

14Cerul – în clipele acele –

Asemeni unei cărți de piele

Ce o faci sul, s-a strâns, deodată.

Munți și ostroave totodată,

Mișcatu-s-au din locul lor,

Cu-n vuiet înfricoșător.

15Toți împărații care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Toți domnitorii – cu ai lor,

Mari căpitani ai oștilor –

Toți cei puternici și bogați,

Robii, precum și cei aflați

Slobozi, atunci s-au îngrozit

Și către peșteri, au fugit,

Să se ascundă-n gura lor,

Aflată-n stânca munților.

16Spre munți și stânci, au ridicat

Ochii, cu spaimă, și-au strigat:

„Cădeți, îndată, peste noi,

Să fim ascunși astfel apoi,

De fața Celui ce-i aflat,

În ceruri și e așezat,

Pe al Său scaun de domnie,

Și de a Mielului mânie!

17Căci iată, ziua a venit,

În care s-a dezlănțuit

Mânia Lui, și cine oare,

Poate rămâne, în picioare?”