Judecătorii 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Uneltirea lui Abimelec

1Fiul lui Ierubal – cel care,

Abimelec, drept nume, are –

Odată, la Sihem s-a dus –

La frații mamei lui – și-a spus:

2„O rugăminte, îndrăznesc –

În fața voastră – să rostesc.

Spuneți la toți acei pe care,

Locuitori, Sihemu-i are,

Aste cuvinte: „Peste voi,

Este mai bine ca apoi

Să îi aveți conducători

Pe ai lui Ierubal feciori?

Prea bine știe fiecare,

Că șaptezeci de fii, el are.

Nu e mai bine să aveți

Doar un stăpân? Ei, ce spuneți?

Voi amintiți-vă, mereu,

Că os din al vost’ os, sunt eu,

Și carne sunt, din carnea voastră,

Căci una e familia noastră.”

3Îndată, toți acei bărbați –

Cari, mamei lui, îi erau frați –

Au repetat vorbele lui,

Mulțimilor Sihemului.

Atent, aceste-au ascultat

Și-urechile și le-au plecat

Spre-Abimelec, căci au gândit:

„Ne este frate, negreșit”.

4În urmă, mult argint i-au dat,

Pe care ei le-au ridicat

Din casele lui Bal-Berit,

Și care fost-a prețuit

La șaptezeci de sicli. El

A folosit argintu-acel,

Ca oameni fără căpătâi

Să își adune mai întâi,

În jurul lui – să îi plătească –

Iar ei, mereu, să-l însoțească.

5Cu oamenii acei, apoi,

S-a-ntors la Ofra, înapoi,

Iar toți cei șaptezeci de frați

Ai săi, atunci, au fost luați

Și-au fost uciși, fără cruțare,

Pe-aceeași piatră, fiecare.

Doar fiul cel mai mic aflat

La Ierubal – Iotam chemat –

Să se ascundă-a izbutit

Și-astfel, a supraviețuit.

6Toată-a Sihemului suflare

Și cei pe care Milo-i are

În a lui casă au venit

Și la stejarul cel sădit

Lângă Sihem, l-au așezat

Pe-Abimelec, ca împărat.

Pilda lui Iotam

7Iotam, de cum a auzit,

Grabnic s-a dus și s-a suit

Pe Garizim, pe creasta lui,

Iar de pe vârful muntelui,

Către Sihem, el a strigat,

Cu glas puternic, apăsat:

„Voi cei care-n Sihem v-aflați,

Cuvintele să-mi ascultați

Și să v-asculte, tot mereu,

Al nostru Domn și Dumnezeu!

8Un împărat, copaci-au vrut

Să aibă-n frunte. I-au cerut

Măslinului să-i cârmuiască

Și peste ei să-mpărățească.

„Fii tu, al nostru împărat!” –

I-au zis, dar el i-a întrebat:

9„Să-mi las eu, untdelemnul meu,

Care-mi aduce, tot mereu,

Atât lauda Domnului

Cât și pe cea a omului,

Doar ca să fiu încoronat

Peste copaci, ca împărat?”

10Când auziră vorba lui,

Copaci-au zis smochinului:

„Hai, vino tu, să cârmuiești

Și peste noi să-mpărățești!”

11Smochinul, însă, i-a-ntrebat:

„Să-mi las rodul cel minunat?

Să părăsesc dulceața care

Doar fructul meu cel bun o are,

Pentru a fi încoronat,

Peste copaci, ca împărat?”

12Când vorbele, i-au auzit

Copacii, viei i-au vorbit:

„Vino dar tu, să cârmuiești

Și peste noi să-mpărățești!”

13Vița răspunse: „Vreți ca eu

Să-mi las, acuma, vinul meu

Cari veselie a adus

Și pentru Domnul Cel de Sus

Și pentru oamenii ce sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Doar ca să vin să cârmuiesc

Și peste voi să-mpărățesc?”

14Copaci-atunci, grabnic s-au dus

Și spinului așa i-au spus:

„Vino, să fii încoronat,

Peste noi toți, ca împărat!”

15Când auzit-a vorba lor,

Spinul le-a spus copacilor:

„Dacă mă vreți, cu-adevărat,

Să fiu al vostru împărat,

Atuncea vreau ca să veniți

Cu toți și să v-adăpostiți

La umbra mea! Altfel, pe loc,

Din spin să izbucnească foc,

Să-i mistuie, cu para lui,

Pe toți cedrii Libanului!”

16Dar oare, cu adevărat,

În curăție ați lucrat

Pe-Abimelec când l-ați adus

Și împărat – apoi – l-ați pus?

Față de Ierubal și-ai săi

Nu v-ați purtat ca oameni răi?

Bunăvoință-ați arătat

Prin felu-n care v-ați purtat?

Sau v-ați purtat voi potrivit

Cu felu-n care v-a slujit? –

17Căci pentru voi, neîncetat,

Al meu părinte a luptat

Și viața și-a primejduit,

Atuncea când v-a izbăvit

Din mâna Madianului.

18Și împotriva casei lui,

Acuma, voi v-ați ridicat,

Iar pe-ai săi fii cari s-au aflat

Acolo, i-ați luat cu voi

Și omorâți au fost apoi,

Pe-aceeași piatră, fiecare.

După această întâmplare,

Pe-Abimelec l-ați așezat,

Peste Sihem, ca împărat –

Pe cel pe care toți îl știu

Precum că e al roabei fiu.

Ați făptuit toate aceste,

Pentru că el, frate, vă este. –

19Acum – dacă cu-adevărat

În curăție v-ați purtat

Față de casa cea pe care

O știți că Ierubal o are –

E foarte bine! Pentru voi,

Abimelec să fie-apoi,

Întreaga bucurie, iar

Voi bucuria lui fiți dar!

20De nu, un foc, atunci, să iasă,

De la Abimelec din casă,

Să-i mistuie pe cei ce sânt

Pe al Sihemului pământ,

Precum și pe toți cei pe care,

Casa lui Milo-n ea îi are!

Apoi, de la cei care sânt

Pe ai Sihemului pământ –

Precum și de la cei pe care,

Casa lui Milo-n ea îi are –

Să izbucnească un alt foc

Și pe Abimelec, pe loc,

Să-l mistuiască, negreșit!”

21Iotam, în urmă, a fugit

Și la Beer s-a așezat,

Să fie, astfel, depărtat

De-Abimelec – fratele său –

Care putea să-i facă rău.

Sfârșitul rușinos al lui Abimelec

22Abimelec – ca împărat –

Trei ani, în Israel, a stat.

23Atuncea, Domnul Cel de Sus

Chemă un duh rău și l-a pus

Să șeadă între cei ce sânt

Pe al Sihemului pământ

Și-ntre Abimelec. Îndată,

Duhu-mplini porunca dată,

Iar cei care-n Sihem au stat,

Necredincioși s-au arătat

Față de-Abimelec. Astfel,

24Cruzimea ce-a făcut-o el –

Când șaptezeci de fii pe care

Casa lui Ierubal îi are

Au fost uciși – s-a dovedit

Cum că, pedeapsă, și-a primit,

Și a căzut sângele lor,

Peste-al Sihemului popor

Și peste-Abimelec. Îndată,

25Mulțimea în Sihem aflată,

Adus-a niște oameni care

Jafuri făceau, la drumul mare,

Și i-au trimis pe munte, sus.

La pândă, oamenii s-au pus,

Și-i urmăreau pe cei ce trec

Pe drum, voind pe-Abimelec

Să-l poată prinde. Imediat,

Abimelec fost-a-nștiințat

De ceea ce s-a petrecut.

26Cu ai săi frați, Gal a trecut

De partea celor care sânt

Pe al Sihemului pământ.

Ebed fusese tatăl lui,

Iar oamenii Sihemului,

Încredere, i-au arătat.

27Via au strâns și au călcat

Struguri-n teascuri, după care

A fost o veselie mare,

Căci au mâncat și au băut

Și bucuroși au petrecut.

În case-apoi când au intrat,

Pe-Abimelec, l-au blestemat,

28Iar Gal – al lui Ebed fecior –

Zise-n auzul tuturor:

„Cine-i acest Abimelec,

Încât cei din Sihem îi trec

Drept slujitori? Nu cumva, oare,

Pe Ierubal, drept tată-l are?

Zebul nu-i e îngrijitor?

Slujiți, mai bine, lui Hamor,

Căci bine știți cu toții – iată –

Că lui Sihem, îi este tată!

De ce trebuie – cât trăim –

Slugi, lui Abimelec, să-i fim?

29Oh! Nu sunteți poporul meu!

Dacă stăpân v-aș fi fost eu,

Pe-Abimelec îl răsturnam,

De mult, și vă eliberam!”

Despre Abimelec, zicea:

„Strânge-ți ce oaste vei putea,

Și ieși afară, negreșit!”

30Vorbele lui le-a auzit

Zebul, cârmuitorul care

Era-n cetate cel mai mare.

Atuncea, el s-a mâniat

Tare, pe Gal; soli a chemat

31Prin care l-a-nștiințat, pe dată,

Pe-Abimelec, zicându-i: „Iată

Căci Gal, al lui Ebed fecior –

Și frații săi – prin vorba lor,

Au izbutit de-au răsculat

Poporul în Sihem aflat,

Acum, în contra ta-mpărate

Și-i mare fierbere-n cetate.

32Ia-ți oastea care te slujește,

Du-te pe câmp și-apoi, pândește

Întreaga noapte. Dimineața,

33Când soarele-și arată fața,

Să năvălești peste cetate.

Gal – cu noroadele aflate

În jurul său – are să vină,

Căci piept, va încerca să-ți țină.

Să faci atunci, tot ce se cere,

Precum va fi a ta putere!”

34Abimelec și-al său popor

Plecat-au noaptea și, ușor,

Lângă Sihem, s-au așezat,

La pândă, unde-au așteptat

Să vină zorii, pregătiți,

Și-n patru cete împărțiți.

35Când zorii zilei au venit,

Gal, din cetate, a ieșit.

Abimelec și-al său popor

Cobora creasta munților.

36Gal i-a văzut, s-a-ntors ‘napoi

Către Zebul, și-a zis apoi:

„Iată – în zare – un popor,

Aflat pe creasta munților!”

Zebul a spus: „E umbra care

O lasă muntele, în zare.

Nu-s oameni, e doar o părere.”

Când urcă soarele, ea piere.”

37Gal a luat cuvântul iară:

„Este o gloată ce pogoară

De pe-nălțimi și văd prea bine

Precum că altă ceată vine

Pe drumul care – în popor –

„Stejarul Ghicitorilor”

Este numit. Nu mă înșel!”

38Zebul a zis atunci, astfel:

„Unde îți e gura cea mare,

Cu care-ai zis: „Cine e, oare,

Abimelec, încât să-i fim,

Mereu, supuși și să-i slujim?”

Poporul care l-ai zărit,

Nu-i oare cel disprețuit

De către tine? Ieși în drum

Și luptă-te cu el acum!”

39Atuncea Gal, cu cei ce sânt

Pe al Sihemului pământ,

Pe-Abimelec l-a atacat

Și piept să-i țină, a-ncercat.

40Abimelec i-a biruit,

Iar Gal – din față-i – a fugit

Și mulți din cei ce-l însoțiră,

Pe câmpul dimprejur pieiră,

Gonind spre porți, căci în cetate,

Gândeau ca adăpost să cate.

41Abimelec le-a luat urma

Și s-a oprit doar la Aruma.

Zebul, atunci, i-a alungat

Pe Gal și pe-ai săi frați, de-ndat’.

42În zori, toți oamenii pe care

Cetatea din Sihem îi are,

Pe câmp să meargă-au încercat.

Abimelec fost-a-nștiințat

43Și în trei cete și-a-mpărțit

Oștirea. Astfel, i-a pândit,

Și-atunci când ei au apărut,

A năvălit și i-a bătut.

44Cetele lui au alergat

Către cetate și au stat

În fața porților pe care

Cetatea din Sihem le are.

Două din cete i-au lovit

Pe cei ce-n câmpuri au ieșit.

45Abimelec a atacat

Cetatea-n urmă și-a intrat

În ea apoi, biruitor,

Și a ucis al ei popor,

Iar la sfârșit a dărâmat-o

Și-apoi cu sare-a presărat-o.

46Când aste vești le-au auzit

Aceia care-au locuit

Pe tot cuprinsul turnului

Cari este al Sihemului,

S-au dus și s-au adăpostit

În cetățuia lui Berit,

La care toți se închinau,

Căci dumnezeu, ei îl aveau.

47Abimelec fost-a-nștiințat

Că oamenii cari s-au aflat

Pe tot cuprinsul turnului

Cari este al Sihemului,

S-au dus și s-au adăpostit

În cetățuia lui Berit.

48Spre muntele Țalmon, de-ndat’,

Abimelec s-a îndreptat,

De tot poporul însoțit.

Cu o secure a lovit

O ramură dintr-un copac.

Apoi a zis: „Vedeți ce fac?

Luați cu toți dar, seama bine,

Și faceți, imediat, ca mine!”

49Toți câte-o ramură-au tăiat

Și mers-au de le-au așezat

Jur împrejur – din loc, în loc –

La cetățuie, dându-i foc.

În felu-acesta, au pierit

Toți cei ce-n turn au locuit

Și cari s-au potrivit să fie

În mare număr – cam o mie –

Fiind în rândul lor aflați

Atât femei, cât și bărbați.

50Abimelec a atacat

Tebețu-apoi, și l-a luat.

51Cetatea – în mijlocul ei –

Avea un turn. Oameni-acei,

În turn, de-ndată, au fugit.

Acolo s-au adăpostit

Atât bărbați, cât și femei.

Au închis ușa după ei,

Și au urcat în vârful lui,

Pe-acoperișul turnului.

52Abimelec, la turn, s-a dus,

Căci foc voia să-i fie pus.

De ușă s-a apropiat,

53Dar o femeie-a aruncat,

Atunci – de sus – o piatră mare,

Așa cum râșnița doar are.

Piatra aceea l-a lovit

Pe-Abimelec și i-a zdrobit,

Îndată, țeasta capului.

54El l-a chemat pe omul lui –

Pe tânărul ce i-a purtat

Armele – și a cuvântat:

„Ia-ți sabia și mă omoară,

Să nu se spună, bunăoară,

Că o femeie m-a ucis!”

El a făcut precum i-a zis

Și l-a străpuns cu sabia,

Pe care-n grijă o avea.

55Israeliții au văzut

Tot ceea ce s-a petrecut,

Iar după ce el a murit,

Spre-ale lor case au pornit.

56În acest fel, s-a arătat

Că Dumnezeu nu l-a iertat,

Fiind cu moartea pedepsit,

Pentru tot răul săvârșit

Când i-a ucis pe ai săi frați –

Pe cei șaptezeci de bărbați.

57De-asemenea, s-a mai văzut

Că răul ce a fost făcut

De către-aceia care sânt

Pe al Sihemului pământ,

N-a fost uitat – cum au gândit –

Căci Dumnezeu i-a pedepsit.

Blestemul lui Iotam – cel care,

Pe Ierubal, tată, îl are –

Blestemul care l-a rostit,

Față de ei, s-a împlinit.