Apocalipsa 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Din trâmbița ce o avea,

Când îngerul al cincilea

A răsunat, eu am văzut,

O mare stea, cum a căzut

Peste pământ, din cer, de sus.

Acesteia i s-a adus

O cheie să o țină-n mână,

Ca a Adâncului fântână

Să poată a fi descuiată.

2Fântâna s-a deschis îndată

Și, un fum negru-ngrozitor –

Precum e fumul de cuptor –

Spre înălțimi, s-a ridicat.

Văzduhul, tot, s-a-ntunecat,

Iar soarele nu s-a văzut,

De fumul care s-a făcut.

3Din fumul negru, au ieșit

Niște lăcuste, ce-au primit,

Pe dată, o putere mare,

Ce este asemănătoare

Cu cea a scorpionilor.

4Lăcustele, în zborul lor –

Să vatăme – nu trebuiau,

Ierburi, ce pe pământ creșteau,

Și nici verdeața câmpului,

Sau frunzele copacului.

Ele urmau a fi lovit,

Pe cei care nu au primit,

Pe fruntea lor, pecetea care,

Al nostru Dumnezeu o are.

5Să îi omoare, negreșit

Nu le fusese-ngăduit,

Ci numai să îi prigonească

Cinci luni, și să îi chinuiască.

Ăst chin e asemănător

Cu chinu-nțepăturilor

Pe care-atunci, când a mușcat,

Doar scorpia l-a provocat.

6Să știți că zilele acele

Se vor vădi nespus de rele.

Atuncea, oamenii vor vrea

Să moară, dar nu vor putea.

Oricât de mult au s-o dorească,

Moartea are să-i ocolească.

7Lăcustele se-asemănau

Cu niște cai ce se vădeau

Gata de luptă, ne-ncetat.

Cununi pe capete-au purtat,

Care – așa cum am văzut –

Din aur par că s-au făcut.

În ce privește fața lor,

Era ca a oamenilor.

8Păr de femeie ele-aveau,

Iar dinții, ca de leu erau.

9Ele păreau împlătoșate,

De parcă-n fier sunt îmbrăcate.

Un zgomot mare răspândeau

Aripile – pe când zburau –

Cum sună carele acele

Ce înhămate au la ele,

Mulți cai, și-n iureș avântate,

Au fost, în luptă, aruncate.

10Cozi, ca de scorpii, ele-aveau

Și-n vârful lor, bolduri purtau.

În cozile lăcustelor,

Era toată puterea lor.

Cinci luni de zile, numărate,

Lăcustele au fost lăsate

Să-i vatăme pe cei găsiți

A nu fi fost pecetluiți.

11Peste lăcuste, împărat,

Era un înger, așezat –

Chiar îngerul Adâncului.

E Abadon numele lui,

Dacă e spus pe evreiește;

Și-Apolion e, în grecește.

12Deci cea dintâi nenorocire

Trecut-a astfel, peste fire.

Dar mai sunt două-n șir aflate

Și în curând, au să se-arate.

13Din trâmbița ce o avea,

Când îngerul al șaselea,

A răsunat, am auzit,

Îndat’, un glas ce a ieșit

Din cele patru coarne care

Sunt pe altaru-acela mare,

Făcut din aur; el, mereu,

În față-I stă, lui Dumnezeu.

14Glasul acela a strigat,

La îngerul care-a sunat

Din trâmbiță și se vădea

Precum că e al șaselea:

„Dezleagă îngerii aflați,

La râul Eufrat, legați!

Sunt patru îngerii acei –

Degrabă, du-te să îi iei!”

15Cei patru îngeri cari erau

Legați acolo, așteptau

Ziua și luna, anu-n care

Să își înceapă-a lor lucrare.

Ei, acel ceas, l-au așteptat,

Ca să-i omoare-apoi, de-ndat’,

Pe oamenii de pe pământ,

Cari, în a treia parte, sânt –

Adică-n partea pregătită,

Cu moartea, de a fi lovită.

Îngerii fost-au dezlegați

Și-n libertate-au fost lăsați.

16Multă oștire-au adunat

Și-n fruntea ei, s-au așezat.

Ca număr, aveau luptători,

De douăzeci de mii de ori,

Tot câte zece mii – călări –

Deci cât prindeai cu ochi-n zări.

Numărul lor, l-am auzit

Și, de aceea, l-am rostit.

17În viziune, am văzut

Îndată, cum au apărut

Și cai și călăreți, purtând

Platoșe-aprinse, arătând

Ca focul la asemănare,

Părând iacint la-nfățișare,

Sau chiar pucioasă. Cai-aveau

Capete care semănau

Cu cele ale leilor.

Apoi, din gura cailor,

Foc, fum, pucioasă se vedeau,

Necontenit, cum izbucneau.

18Din nou, din oamenii ce sânt

Pe fața-ntregului pământ,

A treia parte a murit,

Urgiile, când i-au lovit.

Focul a fost prima urgie,

Fumul apoi, și-avea să vie

Pucioasa. Valurile lor,

Ieșeau din gura cailor.

19Puterea care o aveau,

În guri și cozi, ei și-o țineau.

Cozile lor, la-nfățișare,

Drept șerpi cu capete, îmi pare.

Cu-aceste cozi, când ei loveau,

Mari vătămări pricinuiau.

20Toți cei pe care i-au lovit

Urgiile – și n-au pierit –

N-au vrut ca să se pocăiască,

Dorind – mai bine – să trăiască,

În faptele mâniei lor,

Dând închinare dracilor

Și idolilor lor, lucrați

În aur, în argint turnați,

Făcuți din piatră ori aramă,

Sau lemn și cari – de bună seamă –

Nu văd, nici nu aud nimic

Și nu se mișcă, nici un pic.

21De-asemeni, nu s-au pocăit

De crimele ce-au săvârșit,

De furtișaguri, de curvie

Și nici de-a lor vrăjitorie.”