1Doamne, mă apără de cei
Ce se vădesc dușmanii ai mei,
Și luptă Tu, cu cel ce vine
Și vrea a se lupta cu mine!
2Ia-Ți scutul, pavăza cea tare,
Și-ajută-mă în strâmtorare.
3Învârte sulița de-ndată,
Și-azvârle cu a Ta săgeată
Către prigonitorii mei
Și izbăvește-mă de ei,
Spunându-i sufletului meu:
„Află că mântuirea-s Eu!”
4Mereu să fie înfruntați
Și să rămână rușinați
Aceia care mă pândesc
Și să-mi ia viața urmăresc!
Să dea-napoi și să roșească
Cei care moarte-au să-mi dorească!
5Acei care-mpotivă-mi sânt,
Să fie ca și pleava-n vânt
Și îngerul lui Dumnezeu
Să îi gonească tot mereu!
6Le fie drumu-ntunecos –
Neîncetat – și-alunecos,
Iar îngerul lui Dumnezeu
Să-i urmărească tot mereu!
7Ei au întins un laț al lor
Și-o groapă sub al meu picior
Au mai săpat, fără temei,
Căci viața mea au vrut-o ei.
8Prăpădul să-i năpăstuiască,
Pe ne-așteptate să-i lovească
Și-n lațul ce a fost întins,
Al lor picior să fie prins!
În groapa lor, chiar ei să cadă,
Pieirii să-i ajungă pradă!
9Atuncea, doar în Dumnezeu
Se bucură sufletul meu,
Căci mântuirea dată mie
Îi va aduce veselie.
10Atuncea, ale mele oase
Au să întrebe, bucuroase:
„O Doamne, spune oare cine
Mai poate fi la fel ca Tine,
Să-l scape pe nenorocit,
De unul care s-a vădit
A fi mai tare decât el?
Cine mai poate face-astfel?
Cine mai poate-aduce oare –
Pentru un om sărac – scăpare?
Și cine oare-l izbăvește
De-acela cari îl jefuiește?”
11Iată că martori mincinoși
S-au ridicat acum, furioși,
Și să vorbesc, ei mi-au cerut,
De lucruri ce nu le-am știut.
12Pentru tot binele apoi,
Ei mi-au dat răul înapoi
Și sufletul mi-au pustiit,
13Deși când boala i-a lovit,
Eu – pentru ei – un sac purtam
Și multe rugăciuni făceam,
Cu capul stând plecat – smerit –
Pe cari cu post le-am însoțit.
14Plin de durere am umblat,
Ca pentru-un frate-adevărat,
Ca pentru un prieten care
Apropiat e. Jale mare
Asemeni mamelor, și eu
Simțeam în ceasu-acela greu,
Iar capul mi-l țineam plecat –
În acea vreme – ne-ncetat.
15Dar dacă sub necazul greu,
M-am clătinat acum și eu,
Ei bucuroși s-au arătat.
Fără să știu, s-au adunat
Ca despre mine să vorbească
Râzând, să mă batjocorească
Și să mă sfâșie de-ndat’.
16Scrâșnesc din dinți, neîncetat,
În contră-mi, ca și cei vădiți
A fi niște nelegiuiți,
Ca secăturile acele
Cari doar batjocuri au în ele.
17Doamne, dar cât mai zăbovești?
Oare – la ei – cât mai privești?
Din cursele ce le-au întins –
În care vor ca să fiu prins –
Să îmi scoți sufletul, aș vrea!
De-asemeni, scapă viața mea,
Din ghearele dușmanilor
Cari sunt ca puii leilor!
18Căci eu, în marea adunare,
Te laud fără încetare,
Și-n mijlocul poporului,
Am să dau slavă Domnului.
19Să nu se bucure acei
Cari se vădesc vrăjmașii mei,
Și nici să nu se mai îndemne
Făcând mereu, cu ochiul, semne!
Acești temuți dușmani ai mei
Ură-mi nutresc, fără temei!
20Nicicând, ei nu vorbesc de pace,
Ci să urzească doar, le place,
Înșelăciune și ocară,
Față de oamenii din țară
Care se-arată liniștiți.
21În contra mea ei sunt porniți
Și-acum – iată-i – au cutezat,
În gura mare, de-au strigat
„Ha! Ha! Ha! Ha! S-a împlinit
Tot ceea ce noi ne-am dorit!”
22Doamne, Tu vezi durerea mea.
De-aceea Doamne, nu tăcea!
În disperare strig la Tine:
Să nu Te depărtezi, de mine!
23Trezește-Te, Te scoală-ndată
Și-a mea dreptate o arată!
Apără-mi pricina mereu,
Căci îmi ești Domn și Dumnezeu!
24După dreptate, ne-ncetat,
Voiesc să fiu eu judecat,
Să nu se bucure acei
Ce se vădesc vrăjmași ai mei!
25Să nu zică, triumfător
Apoi, în inimile lor:
„Aha! Aceasta ne doream!
L-am înghițit precum gândeam!”
26Ci Doamne, fă ca rușinați
Mereu să fie și-nfruntați
Cei ce privesc cu mulțumire
Către a mea nenorocire!
Numai rușine și ocară
Dă-le la cei ce cutezară
Ca împotrivă să îmi fie!
27Să aibă numai bucurie
Cei ce plăcere vor avea
În nevinovăția mea,
Și-apoi să zică, tot mereu:
„Mărit să fie Dumnezeu,
Căci El întotdeauna vrea,
Robului Său, pace să-i dea!”
28Atunci – a Ta dreptate – eu
Am să o laud tot mereu,
În toate zilele pe care,
În lume, viața mea le are.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
