Geneza 8 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Sfârșitul potopului

1Când Domnu-aminte Și-a adus,

De Noe și de tot ce-a pus

Cu el, în arcă, a lăsat

Un vânt, să sufle, ne-ncetat.

Pe cer, norii s-au risipit,

Iar apele s-au potolit.

2Ale Adâncului izvoare,

A cerurilor stăvilare,

Au fost, cu toate, zăvorâte,

Iar ploile au fost oprite.

3Scăzut-au apele și deci,

După o sută și cincizeci

De zile, mult s-au micșorat.

4Luna a șaptea a urmat,

Din care-n grabă au trecut

Șapteșpe zile, când, văzut

Fusese vârful munților,

Din mijlocul valurilor.

Corabia s-a așezat,

Ușor, pe munții Ararat,

Căci drumul și le-a împlinit.

5Apa scădea necontenit,

Și-n prima zi din luna care

A zecea e la numărare,

De sub al apelor covor

Ieșit-a piscul munților.

6Trecut-au patruzeci de zile,

Când – după a Scripturii file –

Aflăm că Noe a deschis

7Fereastra și că a trimis

Un corb, menit să cerceteze

Și apele să le scruteze.

S-a dus și s-a înapoiat,

Pentru că apa n-a secat.

8A mai trimis un porumbel,

9Dar s-a întors ‘napoi și el,

Că n-a găsit, făcându-și zborul,

Un loc de-a-și așeza piciorul.

Noe-a-ntins mâna – l-a luat –

Și-n arcă, iar, l-a așezat.

10A stat apoi, în așteptare,

O săptămână. Ca să zboare,

A scos iar porumbelu-afară.

Când s-a întors, abia spre seară,

11Cu-o frunză de măslin în cioc,

Noe a înțeles pe loc,

Că pe pământ, apa-a scăzut.

12Iar, șapte zile au trecut.

13În luna-ntâi – în prima zi –

În anul șasesute și

Un an, secat-au apele.

Noe deschis-a trapele

Corabiei și s-a uitat:

Pământul, tot, era uscat.

14A douăzeci și șaptea zi,

Din luna-doua, când sosi –

Pământu-ntreg fiind uscat –

Venit-a timpul așteptat,

De către toți, cu nerăbdare,

Ca pe pământ să se coboare.

Ieșirea lui Noe din corabie

15Lui Noe, Domnul i-a vorbit:

16„Călătoria s-a sfârșit.

Ieșiți, tu și nevasta. Ia

Pe fiii tăi și-asemenea,

Să iasă și soațele lor.

17Să scoți apoi, acel popor

De animale, pe pământ:

Păsări și vite câte sânt,

Și târâtoare – ca să crească,

Sămânța să și-o înmulțească,

Acoperind a lumii față,

Umplând pământul iar, de viață!”

18Noe, cu soața, au ieșit –

Fii și nurori i-au însoțit,

19Și dobitoace, târâtoare,

Păsări și-orice făptură care

Își duce viața pe pământ,

Sub cer, drept acoperământ.

20Acolo, Noe a zidit

Altar și-n urmă, a jertfit,

Din dobitoacele curate,

Din păsările ne-ntinate,

Aducând Domnului, în dar,

Arderi de tot, pe-al Său altar.

21Miros plăcut s-a ridicat

În fața Domnului. A stat

Prea Sfântul, și S-a socotit:

„N-am să mai blestem! Nimicit,

Pământul – pentru oameni doar –

Nu va mai fi, căci e-n zadar.

Omul – de tânăr – înspre rău,

Se-apleacă în sufletul său

Și face din el un pustiu.

N-am să lovesc tot ce e viu!

22Pământul – cât are să ție –

Veșnic, o lege o să fie:

Nu va mai înceta aratul

Și-asemenea, nici seceratul;

După căldură, frig se-așează,

Iar verii, iarna îi urmează.

După zi, noapte o să vină,

Căci legea-n veci are să țină!”