Judecătorii 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Îngerul Domnului mustră

1Îngerul Domnului S-a dus,

Pân’ la Ghilgal, și-astfel a spus,

Când, la Bochim, a poposit:

„Eu, din Egipt, v-am izbăvit,

Căci din robia cea amară

V-am scos, ca să vă dau o țară,

Așa cum am făgăduit

În vremea-n care am vorbit

Cu-ai voști’ părinți. Atuncea, Eu

Am zis că „legământul Meu,

Nu am să-l rup, nicicând, cu voi”.

2Am spus, de-asemenea apoi,

„Să nu-ncheiați vreun legământ,

Cu cei care, în țară, sânt,

Ci toate ale lor altare

Să le surpați, fără-ncetare”.

Voi, însă, seama, n-ați ținut,

De vorba Mea. De ce-ați făcut

Altfel decât cerut-am Eu?

3Am zis atunci: „De-acum, mereu,

În ale voastre coaste stau,

Iar dumnezeii ce îi au,

Vor fi, drept curse, pentru voi,

Căci nu-am săi izgonesc apoi,

Din fața voastră, niciodată,

Că ați călcat porunca dată.”

4Îngerul Domnului a spus

Aceste vorbe și S-a dus,

Lăsând ochii poporului,

Înlăcrimați, în urma Lui.

Israelul s-a tânguit

5Amar, iar locul l-au numit

Bochim (cuvânt care, firește,

Prin „Cei ce plâng” se tălmăcește.

Acolo, Domnului de Sus,

Jertfe, poporul I-a adus.

Poporul slujește Domnului în timpul lui Iosua

6Când Iosua a ‘liberat

Poporul, toți s-au înturnat

În partea lor de moștenire,

Ca să o ia în stăpânire.

7Cât Iosua a viețuit,

Întreg poporul I-a slujit

Lui Dumnezeu, fără-ncetare.

De-asemenea, și-n vremea-n care

Bătrânii ce l-au însoțit

Pe Iosua, au mai trăit,

Căci au văzut, de la-nceput,

Ce lucruri mari, Domnu-a făcut

Pentru poporul Israel.

Poporul I-a slujit astfel,

O vreme, Domnului, smerit,

Chiar dacă Iosua-a pierit.

8Atunci când Iosua se duse,

O sută zece ani făcuse.

El era robul Domnului,

Iar Nun fusese tatăl lui.

9El fost-a-n urmă îngropat

Pe un pământ ce i s-a dat

Atunci când țara s-a-mpărțit,

Într-un ținut ce s-a numit

Timnat-Heres și îl găsim

În muntele lui Efraim.

Locul în cari l-au îngropat,

La miază noapte e aflat,

De un alt munte din ținut,

Care, drept Gaș, e cunoscut.

Judecătorii

10Oamenii ce l-au însoțit

Pe Iosua – într-un sfârșit –

S-au stins, de-a lungul anilor,

Mergând lângă părinții lor.

În locul lor, s-au ridicat

Alții, dar cei care-au urmat,

Pe Domnul, nu L-au cunoscut.

Oameni-aceia n-au știut

Ceea ce-nfăptuise El,

Pentru întregul Israel.

11Astfel, poporul a făcut,

Lucruri care nu I-au plăcut

Lui Dumnezeu, și a slujit

Doar Baalilor. L-a părăsit

12Pe-adevăratul Dumnezeu,

La care au slujit, mereu,

Părinții lor – pe-Acela care

L-a scos, cu brațul Său cel tare,

Din a Egiptului robie,

Ca un popor liber să fie –

Și a urmat alți dumnezei

Slujiți de oamenii acei

Care în țară locuiau,

Sau care împrejur erau.

La ei, s-a dus de s-a-nchinat

Israelul și-a mâniat

Pe Dumnezeu, necontenit,

Prin ‘ceea ce a săvârșit.

13De al său Domn, el a uitat

Și a ajuns de s-a-nchinat

Lui Baal și Astarteelor.

14Atuncea, pe al Său popor,

Domnul Se-aprinse de mânie,

Lăsând ca peste el să vie

Un val de prădători, de-ndat’.

Poporu-ntreg a fost prădat

Și-apoi vândut dușmanilor

Care-l înconjurase. Lor,

Israelul n-a mai putut

Ca piept să le mai fi ținut,

15Căci mâna Domnului, mereu,

Asupra lui, apăsa greu.

Domnul era-mpotriva lor

Și-l apăsa pe-al Său popor,

Așa precum i-a înștiințat –

Și după cum El a jurat –

Pân’ au ajuns în strâmtorare.

16Domnul, în îndurarea-I mare,

Judecători, a așezat,

Peste poporul apăsat,

Ca prin acești judecători –

De valul de jefuitori –

Să-l izbăvească, negreșit.

17Dar oamenii nu au voit

S-asculte de judecători.

S-au arătat nepăsători

Și au urmat alți dumnezei,

Slujindu-i și curvind cu ei.

Au părăsit calea pe care

Umblat-au, fără încetare,

Ai lor părinți și au călcat

Poruncile care le-a dat

Adevăratul Dumnezeu.

18Domnul îl însoțea, mereu,

Pe cel pe cari, peste popor,

Îl ridica judecător

Și izbăvire îi dădea,

Atâta timp cât el trăia,

Pentru că-n mila Sa cea mare

Văzuse bine cât de tare

Erau ai Săi de chinuiți

Și cât de greu erau loviți.

19Dar când murea judecătorul,

Îndată, se strica poporul,

Căci oamenii se dovedeau

A fi mai răi decât erau

Părinții lor, iar a lor fire

A stăruit în împietrire

Și în purtări ce, rele, sânt.

20Văzând acestea, Domnul Sfânt,

S-a mâniat pe Israel

Și a vorbit, în acest fel:

„Pentru că nu M-a ascultat

Neamul acesta, și-a călcat

Ceea ce Eu am poruncit

Că trebuie a fi păzit –

Adică legământul Meu,

Pe care-l încheiasem Eu

Cu-ai lor părinți – îl pedepsesc

21Și nu am să mai izgonesc,

Din față-i, nici un neam pe care

Lăsatu-l-a între hotare,

Iosua-atunci când a pierit.

22Astfel, prin ele, negreșit,

Am să îl pun, fără-ncetare,

Pe Israel, la încercare,

Căci vreau să știu dacă urmează –

Sau dacă se îndepărtează –

De calea Mea. Voi ști astfel,

Dacă se va purta la fel,

Precum părinții s-au purtat

Când, calea Mea, au căutat.”

23Popoarele care-au fost date,

Lui Iosua, au fost lăsate,

De Domnu-n pace, negreșit,

Pentru că El nu S-a grăbit,

De-atunci, ca să le izgonească,

Ci le-a lăsat să locuiască

Acolo unde se aflau

Și pe pământul ce-l aveau.