Geneza 41 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Iosif tâlcuiește visurile lui Faraon

1De la această întâmplare,

Un an trecut-a, după care

Și Faraonul a avut,

Un vis. Atunci, i s-a părut

Că șade lângă Nil, privind.

Deodată, a văzut ieșind,

2Din ape, șapte vaci frumoase –

Pentru privit – și, la trup, grase.

Vacile-acestea s-au pierdut

Apoi, prin mlaștini, la păscut.

3Din Nil, însă, au mai ieșit

Vaci, încă șapte. Le-a privit

Și pe acestea, cum stăteau –

Urâte, slabe cum erau –

Cu cele grase, la păscut.

4Deodată, ele au făcut

Un salt și-apoi, s-au repezit

La primele. Le-au înghițit,

Încât nimic nu mai rămase,

Din vacile mândre și grase,

Iar Faraon s-a deșteptat.

5A adormit iar, și-a visat,

Încă un vis. El a văzut

Cum șapte spice au crescut

Pe-un singur pai de grâu. Erau

Frumoase și bob mare-aveau.

6Apoi, iar șapte au ieșit –

De vântul de la răsărit,

Arse fiind și pârjolite.

7Cele frumoase, înghițite

Au fost de spicele acele

Uscate, fără bob în ele.

8Când Faraon s-a deșteptat,

S-a simțit foarte tulburat.

Chemă pe înțelepții lui –

Pe toți magii Egiptului –

Sperând că are să găsească

Pe cineva, să-i tălmăcească

Tâlcul ascuns al visului.

Însă, nici unul dintre-ai lui,

N-a fost atât de iscusit.

9Paharnicul și-a amintit

De Iosif, și a cuvântat:

„Măria ta! Eu am uitat

Să-ți spun de-un om ce-i iscusit

În tălmăciri. L-am întâlnit…

Dar, stai să vezi! De necrezut! –

Ascultă dar, de la-nceput:

10Îți amintești? Te-ai mâniat

11Și-n temniță-am fost aruncat

Eu și cu marele pitar.

Și eu, și el, visarăm dar.

12Un om, apoi, ne-a tălmăcit

Visul, precum i-am povestit.

Omul acela e Evreu.

E rob și-acum – așa cred eu –

La comandantul străjilor,

Din paza închisorilor.

13Toate așa s-au potrivit,

Cum acel om ne-a tâlcuit.

Pe mine, iar m-ai așezat

În slujbă, și l-ai spânzurat

Pe marele pitar” – sfârșit-a

Paharnicul. Când auzit-a

14Acestea, Faraon trimise,

Pe-acel tălmăcitor de vise,

Să i-l aducă la palat.

Atuncea l-au eliberat

Pe Iosif, de la închisoare.

L-au dichisit, în graba mare

Și-apoi, la Faraon l-au dus.

15Privindu-l, Faraon i-a spus:

„Eu am avut un vis ciudat.

Toți înțelepți-au încercat

Să-l tălmăcească. În zadar

S-au străduit. Am aflat dar –

De la paharnic – că tu ești

În stare ca să tălmăcești

Un vis, de cum l-ai auzit.”

16Iosif, atunci, a glăsuit:

„Tălmăcitorul, nu sunt eu –

Acela este Dumnezeu.

Eu sunt umilul rob nevrednic,

Dar Domnul, un răspuns prielnic,

E în măsură – dacă vrea –

La al tău vis, ca să îți dea.

17Deci, Faraon i-a povestit:

„Eram la Nil și am privit,

18Din unde, cum s-au înălțat

Șapte vaci mândre. Au urmat

19Altele șapte, dar sfrijite,

Slabe de tot. Aceste vite,

20Pe primele care-au ieșit,

Sărit-au și le-au înghițit.

21Le-au înghițit… însă… ciudat…

Parcă, nimic n-ar fi mâncat.

Erau acum, și mai urâte –

Cu mult mai slabe și-amărâte.

22Și șapte spice-am mai văzut –

Cu boabe mari. Ele-au crescut,

Toate, numai pe-o rădăcină.

23În urma lor, aveau să vină

Tot șapte spice, dar uscate,

De vântul estului mușcate;

24Iar uscăturile aceste

S-au repezit, fără de veste,

Și-au înghițit primele spice –

Cele frumoase și voinice.

Am spus acestea magilor.

Degeaba. Cu știința lor,

Tâlcul ascuns, nu l-au găsit,

Faptelor ce le-am povestit.”

25Iosif, lui Faraon, i-a zis:

„Iată ce-nseamnă al tău vis:

Domnul, ție, ți-a arătat

Ce vremuri ai de-ntâmpinat.

26Acele șapte vite grase

Și spicele cele frumoase,

Înseamnă șapte ani. Aceste

Nu-s două vise – unul este.

27Acele șapte vaci sfrijite

Și spicele cele pârlite

De vântul de la răsărit,

Tot șapte ani au prevestit.

28Deci, Dumnezeu ți-a arătat:

29Belșug va fi, neîncetat,

De-acuma, șapte ani la rând,

30Peste Egipt. După ei, când

Alți șapte ani au să sosească,

Foametea are să lovească

Egiptul, și vor fi uitați

Cei șapte ani îmbelșugați.

31O vreme rea are să vie,

Încât ștearsă are să fie

Orișice urmă de belșug,

Scoasă de brazda de sub plug.

32Faptul că visul ți-a fost dat

De două ori, a însemnat

Că Dumnezeu a stabilit

Acestea și că, negreșit

Degrabă se vor împlini.

33Acum, că știi ce va veni,

Iată ce trebuie făcut:

Un om alege, priceput

Și înțelept. Apoi să-l pui

Să stea-n fruntea Egiptului.

34Să mai așezi prefecți, în țară,

Care, în fiecare vară –

Din anii cei îmbelșugați –

Prin lege, fi-vor obligați,

Ca o cincime, ei să ieie,

Din roadele ce-au să le deie

Câmpiile Egiptului.

Află că altă cale nu-i!

35Bucatele ce-au să le-adune,

În vremurile cele bune,

La îndemână îți vor sta –

Tu le-mpărțești, Măria ta!

Grămezi de grâu ridica-vor;

Provizii, ei așeza-vor

Și în cetăți. Deci, rânduite

Astfel, vor trebui păzite.

Sarcina, pentru paza lor,

Va fi tot a prefecților.

36Cu-aceste grâne, reușim,

Foamei, să-i supraviețuim,

În timpurile ce-au să vie –

În ani-acei de sărăcie.

Numai așa, n-o să pierim

Și foamea o s-o depășim.”

Înălțarea lui Iosif

37Lui Faraon, mult i-au plăcut

Aceste vorbe. A văzut,

De-asemeni, că slugilor lui,

Le-a plăcut vorba robului.

38A zis dar, slujitorilor:

„Ce spuneți, oare, domnilor?

Asemenea lui Iosif – om –

Noi, credeți, că mai găsi-vom?!

Nu vom găsi altul la fel,

Cu Duhul Domnului, în el!”

39Apoi, lui Iosif, i-a vorbit:

„Că Domnul ți-a descoperit

Aceste lucruri, mă gândesc –

Și sunt convins că nu greșesc –

Că tu ești cel mai înțelept,

Mai priceput și mai deștept.

40Te-așez acum dar, ca să fii

Mai mare-n casa mea, să știi!

De tine – hotărăsc azi eu –

Va asculta poporul meu!

Doar cu-al meu scaun de domnie,

Voi fi mai mare. Să se știe!”

41În urmă, a adăugat:

„Acum, putere eu ți-am dat,

Peste țara Egiptului.”

42Apoi, și-a scos inelul lui,

Din deget, și l-a așezat

În al lui Iosif. L-a-mbrăcat

Cu in subțire și-a adus

Un lanț de aur, de i-a pus

43La gât. Cu cinste, l-a urcat

În carul care l-a urmat

Pe-al său. În fața lui, strigau

Soldații: „În genunchi!” Cădeau

Toți, în genunchi, în fața lui.

Astfel, țara Egiptului,

Spre stăpânire, a fost dată

Lui Iosif. Lui, puterea toată,

44I-a dat-o Faraon, și-a spus:

„Sunt Faraon și sunt mai sus!

Dar fără tine, nimenea –

Mână, picior – nu va putea

45Să miște-aici!” El l-a numit

„Țafnat-Paeneah – tălmăcit,

Înseamnă „Descoperitor

De taine”. Din al său popor,

I-a dat nevastă, Faraon –

Fata preotului lui On –

Pe Asnat. Tatăl ei era

Preot lui On – Poti-Fera.

Iosif porni în cercetare

Prin toată țara ‘ceea mare.

46Treizeci de ani a numărat

Iosif, când s-a înfățișat

‘Naintea Faraonului –

Mai marele Egiptului –

Și a pornit de-a cercetat

47Țara întreagă. Au urmat

Ani de belșug, nemaivăzut –

De rod, pământul s-a umplut.

48Iosif a strâns multe bucate,

Punând, în fiece cetate,

Rodul câmpiei dimprejur.

49A adunat aurul pur,

Al lanurilor pârguite,

De pe câmpiile-nsorite

Ale Egiptului. A dat

Pământul, rod îmbelșugat,

Încât Iosif n-a mai putut

Să îl măsoare. S-a făcut

Atâta grâu, pe-ntinsul țării,

La fel ca și nisipul mării.

Iosif strânge bucate în Egipt

50Asnat, a lui Iosif soție,

Mai înainte ca să vie

Anii de foamete-a născut

Doi fii – ea, tată, l-a avut

Pe Poti-Fera; el era

Preot – pe On îl venera.

51Întâiului născut, i-a pus

Nume, „Manase”, căci a spus

Iosif: „Pe mine – Dumnezeu –

Necaz, casa tatălui meu,

Făcutu-m-a să uit” – drept care

I-a spus „Manase”, sau „Uitare”.

52Pe cel de-al doilea, l-a numit

„Efraim” – „Rodire”, tălmăcit –

Zicând: „În clipele acele,

Din țara întristării mele,

Domnul m-a făcut roditor.”

53Anii belșugului, în zbor

S-au dus și-n urmă, a venit

Ceea ce Iosif a vestit.

54Era o foamete cumplită,

Dar în Egipt, n-a fost simțită.

În jur, foametea bântuia,

Însă, Egiptul pâine-avea.

55Când și Egiptu-a flămânzit,

Poporu-n uliți a ieșit –

La Faraon – și a strigat

Să îi dea pâine. A luat,

Cuvântul, Faraon și-a spus:

„Grâu, în depozite, am pus.

La Iosif dar, să vă duceți –

Și cum vă spune, să faceți!”

56Foametea-n țară a crescut,

Iar Iosif, grâne, a vândut

Și-astfel, a supraviețuit

Poporul. Foamea s-a-ntețit:

57Din toate țările veneau

Oameni și, grâne, cumpărau,

Căci grâu, doar Iosif mai avea.

În jur, foametea se-năsprea.