1Natan, de Domnu-a fost trimis –
La David – și astfel, i-a zis:
„Într-o cetate, se găseau
Doi oameni cari, vecini, erau.
Unul, mereu, s-a-mbogățit,
Iar celălalt a sărăcit.
2Omul bogat avea mulți boi,
Precum și foarte multe oi,
3Dar cel sărac nimic n-avea,
Afară doar de-o mielușea,
Pe care el o cumpărase.
Omul, acasă, o luase
Și cu ai săi prunci – împreună –
Îi dădeau hrana cea mai bună.
Din pâinea lui, s-a înfruptat,
Din al său vin ea a gustat,
Dormind la sânul omului,
La fel ca și copiii lui.
4Un călător – din drum venit –
La cel bogat, a poposit
Să se-odihnească, însă el
Nu s-a-ndurat, în nici un fel,
Să se atingă de-ai săi boi
Și nici de turmele de oi
Ca, omului, să-i pregătească,
Un prânz, la care să-l poftească,
Ci el, în grabă, a plecat,
La cel sărac și a luat
Oița de la casa lui,
Și-a dat-o călătorului.”
5Aflând de astă mârșăvie,
David se-aprinse de mânie
Și-apoi, către Natan, a spus:
„Viu este Domnul Cel de Sus,
Că omul care-a săvârșit,
Ceea ce mi-ai istorisit,
E vrednic ca, ucis, să fie!
6Voiesc – îndată – să se știe
Că patru miei va da-napoi,
Din turmele sale de oi,
Săracului nedreptățit!”
7Natan, în urmă, a grăit:
„Tu ești acela, împărate!
Tu ai făcut aste păcate!
De-aceea, Domnul m-a trimis,
La tine și, așa, a zis:
„Iată că Eu te-am așezat,
Peste Israel, împărat.
De Saul, Eu te-am izbăvit.
8Te-am pus, apoi, de-ai stăpânit
Peste întreagă casa lui.
Nevestele stăpânului
Ce l-ai avut, le-am așezat
La sânul tău și ți-am mai dat
Și casele lui Israel
Și-ale lui Iuda, lângă el.
Dacă puțin s-ar fi vădit
Tot ceea ce ți-am dăruit,
Află că Eu – neîncetat –
Alte averi ți-aș mai fi dat.
9Spune-Mi: de ce-ai disprețuit
Ceea ce Eu ți-am poruncit,
Călcând cuvântul Domnului
Și făcând rău, în fața Lui?
Pe Urie – pe-acel Hetit –
Cu sabia, tu l-ai lovit.
Nevasta-n urmă i-ai luat,
După ce, pradă, tu l-ai dat,
Sabiei Amoniților,
Și l-ai ucis, prin mâna lor!
10De-acuma, sabia va sta,
Necontenit, în casa ta,
Pentru că M-ai disprețuit
Și n-ai făcut ce-am poruncit.
Te va ajunge-acum năpasta,
Pentru că ai luat nevasta
Lui Urie și l-ai ucis.”
11În urmă, Domnul a mai zis:
„Acum, nenorocirea – iată –
Din casă-ți, fi-va ridicată
Ca, împotrivă, să îți stea!
Cu ochii tăi, tu vei vedea
Cum soațele-ți am să le iau
Și altuia am să le dau.
Omul care se va urca,
Vedea-vei că se va culca
Cu soațele-mpăratului –
Aici – în fața soarelui,
12Pentru că nu M-ai ascultat
Și pe ascuns tu ai lucrat.
Eu, însă, ceea ce-ți vestesc,
Doar la vedere împlinesc,
Față de-ntregul Israel
Și-n fața soarelui, la fel.
13David, atunci, s-a întristat
Și-a zis, către Natan, de-ndat’:
„Iată că am păcătuit,
Față de Domnul, negreșit!”
Natan, cuvântul, a luat
Și-n acest fel, a cuvântat:
„Nu vei muri, căci Dumnezeu,
Îți va ierta păcatul greu.
14Dar pentru că dușmanii Lui
Hulesc Numele Domnului –
Căci ei, cu toții, au văzut
Ce fel de faptă ai făcut –
Fiul pe care l-ai primit,
Are să moară, negreșit!”
Moartea copilului – Solomon15Natan – în urmă – l-a lăsat
Și către casă a plecat.
Domnul, cu boală, l-a lovit
Pe fiul ce-a fost zămislit
De a lui Urie soție,
Și grea s-a dovedit să fie
Boala care l-a încercat.
16David, la Domnul, s-a rugat –
Pentru copil – și a postit.
Apoi, acasă, a venit
Și pe pământ – jos – s-a culcat.
17Bătrânii casei l-au cătat
Și să se scoale-au stăruit,
Dar împăratul n-a voit.
De jos, el nu s-a ridicat
Și nici la masă nu a stat
Alături de bătrâni-acei,
Așa precum îl rugau ei.
18O săptămână s-a-mplinit
Și-apoi copilul a murit.
Slujbașii pe cari i-a avut
David, atuncea, s-au temut
Să meargă și să-i dea de veste
Cum că copilul nu mai este,
Căci își ziceau: „Când a trăit
Pruncul, am mers și i-am vorbit,
Dar nu ne dete ascultare.
Acum, cine-ndrăzneală are,
Să meargă să îl înștiințeze?
El are să se întristeze,
Mai mult acuma – negreșit –
Aflând că fiul i-a murit.”
19David, însă, a observat
Cum că ceva s-a întâmplat,
Căci pe slujbași el i-a văzut
Vorbind șoptit. A priceput,
Cum că feciorul i-a murit,
Iar slugilor el le-a vorbit:
„E mort, acum, copilul meu?”
„E mort, căci fost-a bolnav greu” –
Răspuns-au slugile, de-ndat’.
20Atuncea, David s-a sculat
De la pământ și-a poruncit
Să-i fie-adusă – negreșit –
Apa. În urmă, s-a spălat,
S-a uns și straie și-a cătat.
După ce haine noi și-a pus,
La casa Domnului s-a dus,
Și-n fața Lui s-a închinat.
Acasă când s-a înturnat
El, de mâncare, a cerut,
Slujbașilor și de băut.
După ce David a mâncat,
21Slujbașii săi l-au întrebat:
„Ce-nseamnă ceea ce-am văzut,
Că tu – acuma – ai făcut?
Când pruncul mai trăia, posteai
Fără-ncetare și plângeai.
Acum – când pruncul a murit –
La masă, tu te-ai repezit!”
22David privit-a către ei,
Zicând slujbașilor acei:
„Așa-i! Postit-am și plângeam,
Căci ne-ncetat îmi tot spuneam:
„Poate se-ndură Dumnezeu,
De mine și de fiul meu,
Și poate-o să se-nzdrăvenească
Copilul și o să trăiască.”
23Însă-n zadar m-am chinuit,
Căci iată, pruncul a murit.
Tocmai de-aceea, mă gândesc:
„Ce rost mai are, să postesc?
Dacă postesc, cumva, apoi,
Pot să-l aduc oare-napoi?”
La el, voi merge eu – știu bine –
Dar el nu va veni la mine.”
24David, apoi, și-a mângâiat
Nevasta și s-a-mpreunat,
Cu ea, din nou. Ea a adus
Un fiu pe lume și i-au pus,
Drept nume, Solomon. Mereu,
Iubit a fost, de Dumnezeu,
Acel copil. Ei l-au luat
25Și lui Natan, apoi, l-au dat.
Natan, „Iedidia”, i-a spus
Copilului, care, tradus,
Este „Iubitul Domnului”,
Căci el era pe placul Lui.
Luarea Rabei și supunerea amoniților26Ioab, care a-mpresurat
Cetatea Raba, a intrat
În ea, gata să cucerească
Cetatea cea împărătească.
27Atunci, la David, a trimis,
În grabă, soli, prin care-a zis:
„În contra Rabei, am luptat
Și-acum, cetatea a picat
În mâna mea și-a oștilor.
Astfel, cetatea apelor,
A noastră-acuma, se vădește.
28Fă bine dar, și te grăbește:
Strânge oștirea ce-o mai ai
Și-apoi, în mare grabă hai,
La Raba, ca s-o cucerești
Și-n acest fel să dobândești
Tu, cinstea de cuceritor.
Nu intru eu, cu-al meu popor,
Pentru că toată cinstea vine –
În felu-acesta – peste mine,
Și crede-mă că eu nu vreau,
Această cinste, să ți-o iau.”
29David, atuncea, și-a luat
Oștirea și s-a îndreptat
Spre Raba. El a-nvăluit-o,
Cu oastea, și a cucerit-o.
30De la cel care, împărat,
Era în Raba, a luat
Cununa cea împărătească.
Ea s-a vădit să cântărească –
În aur – un talant. Avea
Și pietre scumpe prinse-n ea.
Apoi, cu ea, s-a-ncoronat
David, în Raba, împărat,
Și-n urmă, prăzi îmbelșugate
Au fost luate, din cetate.
31Uciși au fost, cu mic, cu mare,
Locuitorii cei pe care,
Cetatea Raba i-a avut.
Prin ferăstraie i-a trecut,
Prin grape și topoare care,
Din fier, fusese fiecare,
Și-apoi cu toți au fost luați
Și în cuptoare aruncați.
În felu-acesta s-a făcut
Cetăților ce le-a avut
Poporul Amoniților.
David, în fruntea oștilor,
Către Ierusalim apoi,
Luat-a drumul, înapoi.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
