Iacov 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Iacov, rob al lui Dumnezeu

Și-al Domnului Iisus, mereu,

Spre semințiile pe care,

Neamul lui Israel le are,

În diferite părții aflate –

Și-s doisprezece – sănătate!

2Dragii mei frați, doresc să știți,

Că trebuie ca să priviți,

Cu bucurie, fiecare,

Orișice fel de încercare,

Ce se abate, peste voi,

3Ca unii care știți apoi,

Cum că, credința arătată,

Prin ele, vă este-ncercată,

Mărindu-vă, prin încercare,

Puterea voastră, de răbdare.

4Apoi, știți bine că răbdarea

Își va desăvârși lucrarea,

Pentru ca, la sfârșit, să fiți –

Cu toți – întregi, desăvârșiți

Și nici o lipsă – cineva –

Să nu aibă apoi, cumva.

5Dacă vreunuia-i lipsește

Înțelepciunea, trebuiește

S-o ceară de la Dumnezeu,

Pentru că El o dă, mereu,

Cu mână largă, tuturor

Acelora care o vor.

Au s-o primească fiecare,

Căci El o dă fără mustrare.

6S-o cereți doar, cu stăruință,

Să arătați multă credință

Și nu cumva să vă-ndoiți.

Cel care se-ndoiește, știți,

Că seamănă cu valul mării,

Purtat spre necuprinsul zării,

De vântul care s-a iscat

Și-l tulbură, neîncetat.

7Un om de-acesta, nu cumva,

S-aștepte a primi, ceva,

Din partea Domnului, căci el

8S-a dovedit, în acest fel,

Nehotărât și schimbător,

Pe calea lui. Deci fraților,

9Să știți dar, că acela care,

Numai o stare joasă are,

Va trebui, neîncetat,

S-arate cât s-a înălțat;

10Iar, dimpotrivă, trebuiește

Cel ce bogat se dovedește,

Ca să arate, negreșit,

În ce măsură s-a smerit,

Căci trecători sunt fiecare,

Precum este a ierbii floare.

11Când zorii zilei au venit,

Iar soarele a răsărit,

Căldura lui dogoritoare

Usucă iarba: a ei floare

Se va desprinde în tăcere

Și-ntreaga-i frumusețe piere.

Așa e și cu cel bogat:

Cu iarba e asemănat

Și se va ofili, astfel,

În drumurile lui, și el.

12Ferice-i zic celui ce poate

Ca să învingă, întru toate,

Ispita ce l-a pârjolit,

Căci după ce va fi găsit

Că este bun, el dobândește

Cununa ce-o făgăduiește

Al nostru Domn, necontenit,

Pentru toți cei ce L-au iubit.

Cununa vieții este ea,

Iar Dumnezeu o să vi-o dea.

13Nimeni, când este ispitit,

Să nu fie nesocotit

Și să gândească: „Iată, eu,

Sunt ispitit, de Dumnezeu”,

Pentru că Domnul, negreșit,

Nu va putea fi ispitit

Și totodată, se vădește

Precum că El nu ispitește.

14Ci, fiecare-i ispitit,

Când e atins și e momit

De pofta care l-a-ncercat.

15Din pofta lui, s-a întrupat

Păcatul, care-nfăptuit,

Aduce moarte, negreșit.

16De-aceea, zic, dragii mei frați:

Singuri, să nu vă înșelați.

17Oricare lucru bun, primit,

Oricare dar desăvârșit,

Pe care noi l-am căpătat,

Numai de sus, ne este dat.

Toate acestea, fraților,

Părintele luminilor

Ni le-a trimis. Nici o schimbare

Și nici o umbră de mutare –

În El – nicicând, nu s-a văzut.

18De bună voie, ne-a născut,

Acuma, prin Cuvântul Lui –

Cuvântul adevărului –

Pentru ca pârgă să fim noi,

Între-ale lui făpturi, apoi.

19Lucrul acesta îl știți bine,

Dragii mei frați, dar, vreau a ține

Minte, un lucru: fiecare

Să fie iute-n ascultare;

Încet în vorbe să mai fie,

Și-apoi, zăbavnic la mânie;

20Căci omul – în mânia lui –

Nu e pe placul Domnului,

Iar sub a ei înrâurire,

Nu va lucra-n neprihănire.

21Deci, orișice necurăție,

Vreau, lepădată, ca să fie,

Din sânul vostru, după care,

Scăpați de orice revărsare

De răutate, și primiți,

Doar cu blândețe și smeriți,

Cuvântul ce a fost sădit,

În voi, și care, negreșit,

Pătrunde în a voastră fire,

Ca să v-aducă mântuire.

22Aveți Cuvântul Domnului:

Fiți deci, împlinitorii Lui,

Căci dacă doar Îl ascultați,

Să știți, că singuri, vă-nșelați;

De-aceea, fiți împlinitori

Și nu numai ascultători.

23Dacă ascultă cineva,

Cuvântul, și-apoi, altceva,

Nu face – deci, nu-L împlinește,

Prin fapte – se asemuiește

Cu cel care o să privească,

Văzundu-și fața lui firească,

Într-o oglindă, iar apoi,

24Când se întoarce înapoi

Și pleacă, va uita, îndată,

De felu-n care, ea arată.

25Însă, acel ce-și adâncește

Privirea și-apoi stăruiește

În legea cea desăvârșită

Care ne este dăruită –

A slobozeniei, fraților –

Fără a fi ascultător,

Uituc – pentru că dovedește,

Prin fapte, că o împlinește –

Acela fi-va fericit,

În lucrul său, necontenit.

26Dacă se crede cineva,

Că e religios, cumva,

Dar limba nu și-o stăpânește,

Prin faptu-acela, dovedește

Că el, în inimă, se-nșală,

Pentru că, fără îndoială,

Zadarnică-i – vă pot a spune –

Întreaga lui religiune.

27Religiunea cea curată,

Plăcută și neîntinată,

În fața Domnului Cel care,

Tată, ne e, la fiecare,

Este ca noi să cercetăm

Orfanii, să le ajutăm

Pe văduve și-apoi să știm

Ca, ne-ntinați, să ne păzim.”