Isaia 38 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Boala și însănătoșirea lui Ezechia

1O boală gravă l-a lovit

Pe Ezechia și-a simțit

Că nu poate să se mai scoale

Din pat, iar moartea-i dă târcoale.

Atunci, prorocul Domnului

Grăbitu-s-a spre patul lui.

Proroc era Isaia, care –

Părinte – pe Amoț, îl are.

La Ezechia a intrat

Și-n acest fel a cuvântat:

„Ascultă ceea ce a zis

Domnul, atunci când m-a trimis:

„Așază-ți casa-n rânduială,

Căci vei muri, fără-ndoială.”

2Când auzit-a Ezechia –

Cu fața albă, ca hârtia –

Către perete s-a sucit

Și-o rugăciune a rostit:

3„Doamne, să-Ți amintești de mine,

Căci eu am stat, mereu, cu Tine.

Eu am pășit pe a Ta cale,

Umblând ‘naintea feței Tale.

Credincioșie-am arătat,

Iar cugetul mi-a fost curat.

Neîncetat – cum ai văzut –

Doar lucruri bune am făcut!”

Când rugăciunea și-a sfârșit,

Să plângă-amarnic, s-a pornit.

4Atunci, cuvântul Domnului,

A zis către prorocul Lui:

5„La Ezechia, să te duci,

Căci vreau, al Meu cuvânt să-i duci.

Întoarce-te acum, la el

Și-apoi îi spune-n acest fel:

„Așa vorbește Dumnezeu,

Cel al lui David: „Iată, Eu

Am auzit cum te-ai rugat

Și am văzut că ai vărsat

Lacrimi amare-n fața Mea.

Dar sănătos tu vei putea

Iarăși să fii. Găsesc cu cale

Să lungesc anii vieții tale.

Tocmai de-aceea, iată, vreau,

Alți cincisprezece să-ți mai dau.

6Pe toți cei care locuiesc

Aici, am să îi izbăvesc,

Din mâna-Asirienilor.

Scap și cetate și popor.”

7Iată dar, semnul ce-a fost dat

De Domnul, pentru împărat,

Ca să cunoască, negreșit,

Că totul fi-va împlinit

După cuvântul spus prin mine,

De către Domnul, pentru tine:

8Pe-al lui Ahab cadran solar,

Domnul va face, așadar,

Cu zece trepte mai apoi,

Să treacă umbra înapoi.”

Atuncea, soarele, de-ndat’,

A făcut umbra de s-a dat –

Pe-al lui Ahab cadran solar –

Cu zece trepte-n urmă dar.

9Când Ezechia a văzut

Că sănătos iar s-a făcut,

Alcătuit-a o cântare,

Spre slava Domnului Cel Mare:

10„Iată dar, ceea ce gândeam:

„În anii cei mai buni eram,

Ai vieții, când simțit-am eu

Că se sfârșește drumul meu

Și trebuie să mă pogor

În locuința morților!

Sunt pedepsit și-n acest ceas

Pierdut-am anii ce-au rămas

Din viața ce fusese-a mea.

11Ziceam că „Nu voi mai vedea

Pe Domnul meu, pe-acest pământ,

Pe care numai cei vii sânt.

Pe nici un om, nu voi putea,

De-acuma, de a-l mai vedea

În locuința morților,

În care am să mă pogor!

12Iar locuința mi-e luată,

Căci de la mine e mutată,

Precum coliba cea pe care,

La stână, un păstor o are.

Îmi simt al vieții fir tăiat,

De parcă m-a îndepărtat

Un țesător, din pânza lui.

Pân’ la apusul soarelui,

Ai să-mi pui capăt – știu prea bine –

Și vei sfârși, astfel, cu mine.

13Până în zori, am tot strigat;

Precum un leu, m-a atacat

Și a zdrobit oasele mele,

De n-a rămas nimic din ele!

Scăpare – pentru mine – nu-i.

Pân’ la apusul soarelui,

Ai să-mi pui capăt – știu prea bine –

Și vei sfârși, astfel, cu mine.

14Ca rândunica, ciripeam;

Ca un cocor, eu croncăneam;

Ca porumbița întristată,

Gemeam, cu fața îndreptată

Spre cer, iar ochi-mi pironiți

Spre înălțimi, păreau topiți.

„Sunt încercat de necaz greu!

Ajută-mă, o, Domn al meu!”

15Ce aș putea ca să mai spun?

Domnul este atât de bun,

Încât atunci când am strigat,

Răspuns-a și m-a ascultat.

De-acuma, voi umbla smerit,

Atât cât mai am de trăit,

Căci întristat fusesem eu.

16O, Doamne, Dumnezeul meu,

Iată că omul – ne-ndoios –

De viață este bucuros

Numai prin marea-Ți îndurare.

Prin ea, mai am și eu suflare

Căci sănătate Tu mi-ai dat

Și viață mi-ai adăugat.

17Chiar suferința ce-o-nduram,

Spre mântuire o aveam.

Tu o plăcere ai găsit,

Să îmi scoți sufletul trudit,

Din neagra groapă-a putrezirii,

Să zboare peste-ntinsul firii

Căci înapoia Ta, de-ndat’,

Păcatul mi l-ai aruncat!

18Nu locuința morților

Este al Tău lăudător

Și nu moartea este cea care

Mărire-Ți dă, fără-ncetare,

Iar cei ce-n groapă se găsesc,

Nicicând nu mai nădăjduiesc,

La marea Ta credincioșie.

19Numai cel viu are să vie,

Ca să Te laude, mereu,

Așa precum fac, astăzi, eu.

Tatăl face de cunoscut,

Copiilor ce i-a avut,

Credincioșia arătată

De către Tine, Doamne. Iată

20Că Dumnezeu m-a mântuit!

De-aceea, cât voi fi trăit,

Din instrumente voi cânta

Și-n Casa Domnului voi sta.”

21Isaia – către slujitor –

A zis, cu glas poruncitor:

„Du-te, și-o turtă de smochine,

Degrabă, s-o aduci la mine,

Căci turta ce va fi adusă,

Pe umflătură fi-va pusă,

Iar Ezechia – negreșit –

Va fi, atunci, tămăduit.”

22Dar Ezechia l-a-ntrebat:

„Ce semn are să-mi fie dat

Mie, din partea Domnului,

Că pot să merg la Casa Lui?”