Eclesiastul 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Apoi, privit-am cu-ntristare

La asuprirea de sub soare;

Și iată, toți cei apăsați

Sunt cu obraji-nlăcrimați.

Nimeni, pe oamenii acei,

Nu-i mângâie. Lăsați sunt ei,

Pradă asupritorilor,

Supuși ai silniciei lor.

2Încă ceva am mai găsit:

Că oamenii care-au murit,

Mai fericiți sunt – eu gândesc –

Decât acei care trăiesc.

3Însă cu mult mai fericit

E cel care nu a trăit –

Omul care nu s-a născut –

Pentru că încă n-a văzut

Nimic, din răutatea care

Își face mendrele sub soare.

4Îndemânarea tuturor –

Munca – își are-al său izvor,

Numai în pizma unuia

Pe iscusința altuia.

Deci îndrăznesc din nou a spune

Că și-asta e deșertăciune,

Precum e totul pe pământ,

Adică goană după vânt.

5Brațele și le-ncrucișează

Nebunul. Liniștit se-așează

Mâncându-și însăși carnea lui.

6Mai de folos i-e omului

O mână ce s-a odihnit,

Decât doi pumni ce s-au trudit

Și care, după ce-au lucrat,

Doar vânt, drept plată, au luat.

7Altă deșertăciune mare,

Am întâlnit mereu sub soare:

8Un om e singur, singurel;

Un fiu, un frate, după el

Nu are. Totuși se trudește

Și munca nu i se sfârșește,

Iar ochii-i nu s-au săturat

De bogății ce-a adunat.

Nu se întreabă: „Pentru cine

Muncesc, privându-mă pe mine,

De tot ce poate fi plăcere?”

Astfel, omul acela piere,

Iar eu vă spun, cu-nțelepciune:

Și-aceasta e deșertăciune.

9În loc de unu-i bine doi:

Mai bună plată, amândoi

Pentru-a lor muncă-au să primească;

10Când are să se poticnească

Unul și-apoi are să cadă,

Al său tovarăș o să-l vadă,

Iar dacă unul o să pice,

Celălalt are să-l ridice.

Dar vai de cel însingurat!

Când cade, nu e ajutat

De nimeni; nu se mai ridică.

Rămâne-acolo unde pică.

11La fel se-ntâmplă dacă doi

Se culcă: atunci, amândoi

Unul pe altul se-ncălzesc.

Singuri însă de se găsesc,

Cine-i va încălzi? Cumva,

12De se ridică cineva

În contra altuia – acel

Ce-i atacat – când lângă el

Un sprijin o să își găsească,

Mai bine-o să se-mpotrivească,

Precum și funia-mpletită

Mai greu este-njumătățită.

13Mai bine un copil sărac –

Gândit-am după al meu plac –

Copil sărac însă deștept

Și-n tot ce face, înțelept,

Decât un mare împărat,

Bătrân, care s-a arătat

Prin fapte dar și prin cuvinte,

Precum că e lipsit de minte

Și nu voiește ca să știe

Că trebuie-ndrumat să fie.

14Cel înțelept poate să iasă

Din temniță și poate ca să

Domnească și de nu-i avut,

Chiar de sărac el s-a născut.

15Pe toți cei vii i-am observat,

Atenți cum au înconjurat

Pe pruncul cari avea să fie

Urmașul la împărăție.

16Fără sfârșit era poporul

Care-l urma pe viitorul

Lui împărat. Totuși, acel

Care urma-va după el,

Nu va putea fi bucurat

De cel ce fi-va-ncoronat –

De toate câte-a făcut bune –

Căci și-asta e deșertăciune,

Precum asemeni toate sânt

Trudă și goană după vânt.