2 Corinteni 3 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Destoinicia Apostolului

1„Credeți, cumva, că încercăm

Ca, singuri, să ne lăudăm?

Sau, trebuință, avem oare,

De vreo epistolă, prin care,

S-ajungem lăudați apoi,

De către voi, sau printre voi?

2Voi toți – și-mparte, fiecare –

Sunteți epistola pe care,

În inimă, ne-am scris-o noi,

Epistola care, apoi,

Citită e și cunoscută,

De către toți fiind știută.

3De-aceea, zic – dragii mei frați –

Ca voi, cu toți, să v-arătați

Drept o epistolă, pe care,

Domnul Iisus Hristos o are,

Scrisă de noi, fără-ndoială –

Cei ce-L slujim – fără cerneală,

Ci doar prin Duhul dat, mereu,

De către viul Dumnezeu,

Și nu pe table, ce-s vădite

A fi din pietre-alcătuite,

Ci scrise sunt, pe table, care

Inimi de carne-s, fiecare.

4Credem aceasta, tot mereu,

Noi – prin Hristos – în Dumnezeu.

5Nu că noi înșine apoi,

Suntem în stare ca, prin noi,

S-ajungem să gândim ceva,

Ce vine de la noi, cumva;

Priceperea noastră, mereu,

Ne vine de la Dumnezeu,

6Cari ne-a făcut, pe fiecare

Din noi, să ne simțim în stare,

A fi slujbași, pe-acest pământ,

Pentru al Său nou legământ,

Aflați nu-n slujba slovei lui,

Ci în acea a Duhului;

Pentru că Duhul, bunăoară,

Dă viață, dar slova omoară.”

Legământul cel nou și cel vechi

7„Acuma, dacă slova care –

S-aducă moartea – e în stare,

A fost, în piatră-adânc, săpată,

Fiind de slavă-ncununată –

Încât, fiii lui Israel

Nu au putut privi, defel,

La Moise, pentru că avea

O față, care strălucea

Cu o lucire trecătoare –

8Atuncea, n-o să fie, oare,

Încununată slujba Lui –

Adică cea a Duhului –

Cu slava cea nepieritoare?

9Când slujba, cea aducătoare

Doar de osândă, e slăvită,

Cu cât mai mult e depășită –

În slavă – cea cari, peste fire,

Aduce-va neprihănire?

10Se poate spune, cu credință,

Din punctu-acesta de privință,

Că ceea ce a fost slăvit,

N-a fost, de fapt, căci s-a vădit

Precum că slava cea trecută,

Cu mult, acum, e întrecută.

11Într-adevăr dar, fraților,

Dacă ceea ce-i trecător

Era de slavă-ncununat,

Cu cât mai mult, va fi-nălțat –

Fiind de slavă-nvăluit –

Ceva ce nu va fi pierit,

Ceva ce e netrecător!

12Fiindcă, dacă – fraților –

Avem așa nădejde, noi

Lucrăm cu îndrăzneală-apoi;

13Și nu facem, precum făcea

Moise, atunci când își punea,

Peste-a lui față, o maramă,

Ca nu cumva – de bună seamă –

Să poată a privi la el

Întreg neamul lui Israel,

Ca să nu vadă, ce sfârșit,

Are să fie hărăzit

Pentru ceva ce-i trecător.

14Însă, acel întreg popor,

La minte, s-a vădit greoi

Și, până astăzi – pân’ la noi –

Când se citește un fragment,

Aflat în Vechiul Testament,

Acea maramă, arătată,

Rămâne tot neridicată,

Pentru că ea, doar în Hristos,

E-nlăturată, ne-ndoios.

15Da, până azi, când se citește

Din Moise, ea se dovedește

A fi marama – fraților –

Aflată pe inima lor.

16Dar, ori de câte ori, apoi,

Unul se-ntoarce înapoi,

La Domnul, ea e ridicată

Atunci, de fiecare dată.

17Căci Domnul este Duh, iar unde,

Duhul lui Dumnezeu pătrunde,

Acolo-ndată, negreșit,

Și slobozenia a venit.

18Cu fețele, noi ne găsim,

Descoperite, și privim

Ca în oglindă, slava care,

Marele nostru Domn o are,

Și-ntr-o clipită-apoi – dragi frați –

În chipul Lui, vom fi schimbați,

Umblând, mereu, în slava Lui,

Purtați de Duhul Domnului.”