Apocalipsa 16 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Un glas, apoi, am auzit,

Care, din Templu, a ieșit,

Iar celor șapte îngeri care

Erau afară-n așteptare,

Le zise astfel: „Să plecați,

Căci trebuie ca să vărsați

Potirele, cari șapte sânt,

Purtând mânia Celui Sfânt,

Asupra-ntregii lumi, îndat’!”

2Întâiul înger a vărsat,

Potirul lui, și a venit

O bubă rea ce a lovit

Pe toți acei care aveau

Al fiarei semn și se-nchinau

Icoanei ei, neîncetat.

3Al doilea înger a vărsat,

Potirul lui, și am văzut

Că-n sânge-atunci, s-a prefăcut

Apa ce se afla în mare,

Pierind orice viețuitoare

Care, în ape, a trăit.

4Al treilea înger a venit

Și a vărsat potirul lui,

În apele pământului.

Apa, din râuri, am văzut,

Că sânge-ndată, s-a făcut.

5Atunci, îngerul apelor

A zis, în fața tuturor:

„Drept ești Tu Doamne, Tu, Cel care

Ești și erai fără-ncetare,

Pentru că drept ai judecat.

6Oameni-aceștia au vărsat,

Mereu, sângele sfinților,

Precum și al prorocilor.

Pentru că astfel s-au purtat,

Și Tu, acum, sânge le-ai dat

Să bea, căci sunt niște nemernici

Și de pedeapsa Ta, sunt vrednici.”

7În urmă, eu am auzit,

Altarul, cum a glăsuit:

„Da Doamne, Tu cari ești, mereu,

Atotputernic Dumnezeu,

Doar cu dreptate-ai judecat

Și am văzut, încă odat’,

Că judecăți adevărate

Faci Doamne, și sunt minunate.

8Îngeru-al patrulea, și el,

Cu-al său potir, făcu la fel.

Atâta doar că l-a luat

Și, peste soare, l-a vărsat.

Dogoarea care s-a pornit,

Nicicând nu s-a mai pomenit,

Iar soarele, cu focul lui,

A ars fața pământului

Și pe locuitorii care

Pe-ntinsul său, acesta-i are.

9Oamenii nu s-au pocăit –

Ci dimpotrivă – au hulit

Atuncea, Numele pe care,

Al nostru Dumnezeu îl are,

Și n-au vrut, slavă, să Îi dea,

Celui care putere-avea

Peste urgii și stăpânește

Asupra lor, precum dorește.

10Îngeru-al cincilea, de-ndat’,

Al său potir și l-a vărsat,

Asupra jilțului pe care,

Pentru domnie, fiara-l are.

Întreaga ei împărăție

Ajunse-atuncea ca să fie,

În întuneric, cufundată,

Iar oamenii – de astă dată –

Și-au mușcat limba, de durere,

Și n-au avut nici o putere.

11Ei, însă, nu s-au pocăit –

Ci dimpotrivă – au huluit

Pe Dumnezeul cerului,

Din pricina urgiei Lui,

Care, durere, le-a făcut

Și răni, cum nu s-au mai văzut.

12Îngeru-al șaselea, și el,

În urmă, a făcut la fel,

Și, peste râul Eufrat,

Al său potir și l-a vărsat.

Atuncea, apa râului

A dispărut, din matca lui.

Deci albia a fost golită,

Spre-a fi o cale pregătită

Pentru-mpărați, căci, negreșit,

Veni-vor de la Răsărit.

13Apoi, în urmă, am văzut

Trei duhuri care-au apărut

Din a balaurului gură,

A fiarei ce-i pe-a lui măsură

Și-apoi din a prorocului

Cel mincinos, din slujba lui.

Aceste duhuri arătate,

Sunt niște duhuri necurate

Care aduc – precum îmi pare –

Cu broaștele, la-nfățișare.

14Aceste duhuri, de draci, sânt,

Și pot să facă, pe pământ,

Semne, cum nu s-au mai văzut,

Căci au un lucru de făcut:

Ele vor trebui, anume,

Ca pe-mpărații de pe lume

Să-i strângă într-un loc apoi,

Spre a fi gata de război

Când va veni ziua cea mare

A Dumnezeului Cel care

Atotputernic e, mereu.

15„Iată, ca și un hoț, vin Eu!

Ferice de cei ce veghează

Și, hainele, și le păstrează,

Ca să nu li se vadă-apoi,

Rușinea, căci rămas-au goi!”

16În urmă, duhurile-acele,

Cari s-au vădit că-s duhuri rele,

În locul care se numește

Armaghedon – pe evreiește –

I-au strâns pe marii împărați

Care, pe lume, sunt aflați.

17Apoi, îngeru-al șaptelea,

Potirul pe care-l avea,

Peste văzduh, l-a deșertat.

Din Templu, a ieșit îndat’ –

Din jilțul de domnie, mare –

Un glas răsunător, glas care,

Aste cuvinte, le-a rostit:

„Totul, acum, s-a isprăvit!”

18Mari fulgere s-au arătat,

Glasuri puternice-au strigat

Și tunete s-au auzit;

Pământu-ntreg s-a zguduit,

Cuprins de un cutremur mare,

Cum n-a mai fost nicicând, sub soare.

19În trei părți, fost-a împărțită

Cetatea care-i socotită

A fi cetatea cea mai mare.

După această întâmplare,

Cetățile, de pe pământ,

În care, Neamurile sânt

Stăpâne, s-au și prăbușit,

Iar Dumnezeu Și-a amintit,

De Babilonu-acela mare,

Să-i dea și lui, potirul care

Avea în el, vinul furiei

Lui Dumnezeu, și al mâniei.

20Toate ostroavele fugiră,

Iar munții nu se mai găsiră.

21Grindina-n urmă s-a pornit,

Iar al ei bob – ce-a cântărit

Aproape un talant – venea,

Ca o furtună și lovea

Locuitorii care sânt

Pe fața-ntregului pământ.

Oameni-atuncea L-au hulit,

Pe Dumnezeu, căci i-a lovit

Cu grindina aceea care

S-a dovedit nespus de mare.”