Apocalipsa 18 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„După aceea, am zărit

Un înger care a venit,

Din ceruri, pe pământ, și care

Avut-a o putere mare,

Încât pământul, luminat,

A fost, de slava lui, îndat’.

2El a strigat, cu glasu-i tare:

„Căzut-a Babilonul mare!

Lăcaș, al dracilor, e el,

Și închisoare e, astfel,

A duhurilor necurate,

A păsărilor întinate,

Precum și-a păsărilor care

Urâte sunt, la-nfățișare.

3Toate popoarele ce sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Băut-au vinul de mânie

Și au sorbit a ei curvie.

Toți împărații au curvit,

Cu ea, și s-au îmbogățit

Toți negustorii, ne-ncetat,

Căci ei, averi, au adunat

După risipa ei, cea mare,

Făcută pentru desfătare.”

4Apoi, din cer, s-a auzit

Un glas cari astfel a vorbit:

„Ieșiți acum, voi toți, ai Mei!

Ieșiți dar, din mijlocul ei,

Ca nu cumva, părtași să fiți,

Păcatelor ei și, loviți,

Cu mari urgii, cu ea odată!

5Păcatele făcute, iată,

Ajuns-au de s-au înmulțit

Și pân’ la ceruri s-au suit,

Iar Dumnezeul Cel de Sus

Aminte-acuma Și-a adus,

De-a ei nelegiuire mare.

6Răsplată, dați-i fiecare,

Așa cum ea v-a răsplătit!

Dați-i acuma, îndoit,

Plata, la tot ce ați văzut,

La faptele ce le-a făcut.

Al ei potir să îl luați

Și, îndoit, în el, turnați

Tot ce amestecat-a ea,

Și dați-i-l apoi, să-l bea!

7Pe cât, pe sine, s-a slăvit,

S-a desfătat și-a risipit,

Pe-atât de mult vin să-i dați voi,

Precum și tânguire-apoi!

Pentru că ea și-a zis, mereu,

„Șed, ca împărăteasă, eu;

Nu-s văduvă și nu am știre

Despre ce-nseamnă tânguire!”,

8De-aceea, se va pomeni

Că într-o zi doar, vor veni

Urgiile, să o lovească.

Moartea are să o pândească,

Iar tânguirea va cădea,

Asupra ei, cu foametea.

De foc, va fi ea pârjolită,

Până când fi-va nimicită,

Căci Dumnezeu – Acela care

A judecat-o – este tare.

9Atunci, ai lumii împărați,

Cari, în risipă, dezmierdați

Au fost de ea, necontenit –

Aceia care au curvit

Cu ea, mereu – când vor vedea

Fumul, din focu-aprins în ea,

Au să o plângă, necăjiți

Și-au s-o bocească, îngroziți.

10La depărtare doar, vor sta

Și, înspre ea, se vor uita,

Speriați, ca nu cumva să cadă,

Chinului ei, cu toții, pradă.

Atât doar au să spună: „Vai!

Tu, Babilonule, erai

Cetatea cea frumoasă, mare!

Erai cetatea cea mai tare!

Într-o clipită numai – iată –

Ajuns-ai a fi judecată!”

11Toți negustorii care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Cu jale-or plânge, după ea,

Căci nu mai este nimenea,

Să le mai cumpere, vreodată,

Întreaga marfă, adunată:

12Marfă din aur întocmită,

Sau din argint alcătuită,

Din pietre scumpe – lucitoare –

Precum și din mărgăritare,

Din in subțire – purpuriu –

Mătase, sau din stacojiu;

Nici soiurile felurite,

Din lemn de tiin, frumos cioplite,

De nimeni, nu sunt cumpărate;

Nici vasele cele lucrate

În fildeș, marmură, aramă,

În fier, sau lemn; de bună seamă,

13Nici mirodenii, scorțișoare,

Miroznele mirositoare,

Nici vinul cu al lui îndemn,

Nici mir, tămâie, untdelemn,

Făină bună, grâu, ori boi,

Nici cai, căruțe, robi, sau oi,

Precum și sufletele care

Și le-au pus oameni-n vânzare,

N-au să mai fie cumpărate,

Căci nu mai e acea cetate,

Unde avut-a fiecare –

Dintre acestea – căutare.

14Iar roadele cele iubite –

De al tău suflet, jinduite –

Nu le mai ai, nu le poți ține,

Căci s-au dus toate, de la tine.

Apoi, acele lucruri care

Aveau o strălucire mare –

Lucruri alese și plăcute –

Sunt, pentru tine-acum, pierdute,

Și orișicât ai să dorești,

Nu poți ca să le mai găsești.

15Cei care fac negoț, cu ele –

Care, cu lucrurile-acele,

Avere mare-au dobândit,

Pe urma ei – vor fi privit

Speriați, numai din depărtare,

La chinul ei, nespus de mare.

Au să o plângă, cu amar,

Și-au să se tânguiască, iar,

16În urmă, au să zică: „Vai!

Mândră cetate tu erai,

În in subțire îmbrăcată,

În purpură înfășurată

Și-n stacojiu! Împodobită

Erai cu aur și gătită

Cu pietre scumpe, lucitoare,

Precum și cu mărgăritare!

17Mari bogății, ai stăpânit,

Dar într-un ceas, s-au prăpădit!”

Corăbieri și marinari,

Cârmaci și toți aceia cari

Trăiesc făcând negoț pe mare,

O vor privi din depărtare.

18Când, fumul, îl vor fi văzut –

Pe care îl va fi făcut

Arderea ei – striga-vor tare:

„Care cetăți mai pot fi oare,

Cu tine-acum, asemănate?”

19Când se jeleau pentru cetate,

Țărână-n cap își aruncau,

Țipau plângând, se tânguiau

Și-n urmă, toți strigat-au: „Vai!

Cetate mare, tu erai!

Doar lucruri scumpe-ai târguit

Și astfel, i-ai îmbogățit,

Neîncetat, pe-aceia care,

Corăbii, au avut, pe mare!

Vai! Într-o clipă, am văzut,

Cum în pustiu, te-ai prefăcut!”

20„Te bucură cerule-acum,

Și voi, apostolii, precum

Și voi cei sfinți! Alături lor,

Vă bucurați prorocilor!

Căci Dumnezeu – cum ați văzut –

Dreptate-acuma, v-a făcut

Și a adus vremea lăsată,

Pentru această judecată.”

21Atunci, veni un înger tare

Și-a ridicat o piatră mare,

Care – așa cum am văzut –

De moară, mie mi-a părut.

În mare, el a aruncat

Piatra și-apoi, a cuvântat:

„Seama luați, la ce voi spune!

Tot cu așa repeziciune,

Are să fie aruncată –

Făr’ a se mai găsi vreodată –

Cetatea cea mândră și mare,

Cari, „Babilon”, drept nume, are!

22În ea, nu vor mai fi văzute

Vreun instrument, sau alăute;

N-au să mai fie cântători

Din fluiere, nici suflători

Care din trâmbițe-au cântat

Și cântări mândre-au înălțat.

Nici meșteri nu au să mai fie

Cari, meșteșuguri, au să știe.

N-o să se-audă, bunăoară,

Nici vuietul pietrei de moară.

23De-a lămpii rază, niciodată,

N-o să mai fie luminată.

Glasuri de miri nu sunt în ea –

Nici de mirese-asemenea.

Toate, le va fi suferit,

Pentru tot ce a făptuit:

Pentru că negustorii cari

Erau ai ei, au fost mai mari

Decât toți ceilalți care sânt

Pe fața-ntregului pământ;

Pentru că fost-au amăgite

Popoarele, fiind uimite

De-a ei vrăjitorie mare;

24Pentru că tot sângele care

De la proroci a fost luat,

Sau de la sfinți a fost vărsat,

Ori de la toți cei care sânt

Înjunghiați pe-acest pământ,

Numai în ea, a fost găsit,

Iar vina i s-a dovedit.”