2 Împărați 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Înmulțirea untdelemnului

1Fiii prorocilor aveau

Neveste, care-i însoțeau.

Atuncea, una din femei

A alergat la Elisei

Și-i spuse: „Iată, soțul meu

Pierita-n luptă și-astfel, eu

Sunt singură, cu doi copii.

Află acum că ai mei fii –

Foarte curând – vor fi luați

Și-n sclavi, în urmă, transformați,

De cel care l-a-mprumutat –

Pe când trăia – pe-al meu bărbat!

Mai află dar, că omul meu

Teamă avea, de Dumnezeu.”

2Dar Elisei a zis: „Ei bine,

Ce pot a face, pentru tine?

Ce ai în casă, poți să-mi spui?”

„O, domnul meu, nimica nu-i

De vreo valoare-n a mea casa” –

A zis femeia. „Am, pe masă,

Numai un vas, cu untdelemn.”

3„Iată care-i al meu îndemn:” –

Îi spuse-atuncea Elisei –

„Vei cere dar, de la femei,

De la vecine, de prin case,

Să îți aducă multe vase.

4Vei merge-acasă, înapoi,

Și-ai să închizi ușa apoi.

Din untdelemnul ce-a rămas

În casa ta – în al tău vas –

Să torni în vasele acele,

Până când pline vor fi ele.”

5Atunci, femeia și-a chemat

Copii-ndată și-a plecat

La casa ei. Fiii luau

Câte un vas și-l aduceau

În fața mamei lor, iar ea,

Din untdelemnul ce-l avea,

Turna în vasul nou adus.

6Când s-au umplut toate, i-a spus

Fiului ei: „Mai dă-mi un vas!”

El a răspuns: „N-a mai rămas

Nici unul, mamă, negreșit!”,

Iar untdelemnul s-a oprit.

7Atunci, femeia a plecat,

Pe Elisei l-a căutat

Să-i spună ce s-a petrecut.

„Iată ce trebuie făcut” –

Îi zise Elisei apoi:

„Pleacă degrabă înapoi,

Și vinde untdelemnu-ndată.

Din plata astfel căpătată,

Plătește tot ce datorezi.

Ce-ți va rămâne, să păstrezi

Ca astfel, casa să ți-o ții,

Pe tine și pe-ai tăi copii.”

Fiul Sunamitei

8Odată, merse Elisei

Pân’ la Sunem. Printre femei,

Fusese una, mai bogată,

Cari în Sunem era aflată.

Femeia l-a chemat la masă

Pe Elisei, în a sa casă.

Atât de mult a stăruit,

Până când el s-a învoit.

De-atunci, de câte ori trecea

Pe la Sunem, mânca la ea.

9Femeia, într-o zi, s-a dus

La soțul ei și-astfel i-a spus:

„Cel ce venea la noi acasă,

Cel ce ședea la noi la masă,

E un om sfânt. Știu bine eu,

Că el e al lui Dumnezeu.

10Să-i facem o odaie, mică,

Să aibă – când, de la drum pică –

Un loc unde să poposească

Și unde să se odihnească.

Un pat, vom pune noi, în ea.

Scaun și masă va avea

Și-un sfeșnic ca să lumineze,

Dacă la noi o să-nnopteze.”

Omul, îndată, a făcut

Precum nevasta lui a vrut,

11Iar când mai merse Elisei

Pe la Sunem, a stat la ei.

Sus, în odaie, s-a urcat

12Și-apoi, la sine, l-a chemat

Pe-al său slujbaș, cari s-a numit

Ghehazi, și i-a poruncit:

„Cheam-o pe-această Sunamită.”

Femeia a venit, grăbită,

Și a șezut în fața lui.

13El zise slujitorului:

„Spune-i așa: „Eu am văzut

Ce tulburare ți-ai făcut,

Ca să avem un loc și noi.

Ce pot a face, pentru voi?

Vrei, pentru tine, să vorbesc

Cu cei care ne cârmuiesc?

Cu împăratul, vrei tu oare,

Ca să vorbesc, sau cu cel care

E peste oaste așezat?”

Femeia a răspuns, de-ndat’:

„Află că bine trăiesc eu,

Aicea, cu poporul meu.”

14El a mai zis: „Ce aș putea,

Să fac eu, totuși, pentru ea?”

Ghehazi spuse: „Domnul meu,

Ascultă dar, ce-am aflat eu:

Bătrân e al ei soț – cum știu –

Iar ea nu are nici un fiu.”

15Atuncea, Elisei a spus:

„Cheam-o îndată!” El s-a dus,

Să facă ce i-a poruncit.

Femeia, grabnic, a venit

La ușa lui și-a așteptat,

Iar Elisei a cuvântat:

16„La anul, când am să mai viu,

Tu ai să ții în brațe-un fiu.”

Ea a răspuns: „Nu, domnul meu!

Tu ești om al lui Dumnezeu!

Te rog, să nu mă amăgești,

Cu vorbele ce le rostești!”

17Femeia a rămas, pe dată,

La vorba lui, însărcinată.

Timpul, în goană, a trecut

Și-apoi, un fiu, ea a născut,

Așa cum spuse Elisei.

18Mare-a crescut copilul ei

Și într-o zi, el a plecat

La tatăl său, la secerat.

19De-odată, a țipat: „Văleu!

Vai capul meu! Vai capul meu!”

Al său părinte s-a speriat

Și slugile și le-a chemat:

„Luați-l iute, iar apoi,

Mergeți acasă, înapoi,

Și-ncredințați-l mamei lui!”

20La vorbele stăpânului,

Pe fiu, slujbașii l-au luat

Și mamei l-au încredințat.

Când au plecat oameni-acei,

Copilul, pe genunchii ei,

Și-a plecat capul, obosit,

Iar la amiază, a murit.

21Femeia-n brațe l-a luat

Și-a mers, apoi, de l-a culcat

Sus, în odaia omului

Care era al Domnului.

22După aceea, l-a chemat

Acasă, pe al ei bărbat,

Ca să îi ceară ajutor:

„Degrabă, dă-mi un slujitor

Și-o măgăriță! Iată, eu,

Prorocului lui Dumnezeu,

Vreau să-i vorbesc. Să plec, mă lasă,

Căci iute voi veni acasă.”

23Omul a zis: „Pentru ce vrei,

Să mergi acum, la Elisei?

Nu-i lună nouă, nici Sabat!”

„Vreau să vorbesc cu el, de-ndat’”–

Zise femeia – „Fii pe pace!”

El a răspuns: „Fă cum îți place!”

24Femeia puse, așadar,

Îndată, șaua, pe măgar

Și-i zise-argatului: „Acum,

Haide ca să plecăm la drum!

Ține-o-nainte, tot mereu,

Și să te-oprești când îți spun eu!”

25Pân’ la prorocul Domnului,

Pe muntele Carmelului,

Femeia-n urmă a pornit-o.

Din depărtare, a zărit-o

Prorocul și a cuvântat,

Către Ghehazi, imediat:

„Iată că Sunamita vine,

Cu slujitorul ei, la mine!

26Aleargă înaintea ei

Și spune-i dar, ăstei femei:

„Ești bine? Dar al tău bărbat?

Dar fiul tău?” El a plecat

În mare grabă și-a făcut

Așa precum i s-a cerut.

Femeia a răspuns, îndată:

„Sunt bine eu și casa toată.”

27În urmă, s-a apropiat

De Elisei și-a-mbrățișat

Picioarele prorocului.

Atunci Ghehazi, sluga lui,

S-o-ndepărteze a voit,

Dar Elisei l-a dojenit:

„Las-o, căci este necăjită.

De-aceea e, la noi, venită,

Iar Dumnezeu nu mi-a făcut

Lucrul acest de cunoscut.”

28Femeia zise: „Domnul meu,

Cerut-am oare, un fiu, eu?

N-am zis – dacă îți amintești –

Că nu vreau să mă amăgești?”

29Atuncea Elisei, grăbit,

Către Ghehazi a vorbit:

„Încingeți mijlocul acum,

Și pregătește-te de drum.

Să iei toiagul meu, când pleci.

Pe drum, pe unde ai să treci,

De te-ntâlnești cu cineva,

De sănătate, nu cumva

Să îl întrebi. Apoi la fel,

Dacă te-ntreabă omu-acel –

De sănătate – grijă ai,

Nici un răspuns să nu îi dai.

Te duci la casa cea pe care

Astă femeie-n sat o are.

Intri la fiul ei și pui,

Toiagul meu, pe fața lui.

30Femeia zise: „Iată, eu

Îți spun, pe viul Dumnezeu

Și pe-al tău suflet, că voi sta

Cu tine și voi aștepta.”

31Ghehazi-a mers și a făcut

Așa precum i s-a cerut.

Astfel, ‘nainte el s-a dus

Și-apoi, copilului i-a pus,

Toiagul, pe obraz, de-ndat’;

Însă nimic nu s-a-ntâmplat,

Căci nici un semn nu da de știre

Că își revine în simțire.

S-a-ntors apoi, la Elisei

Și-a zis: „Iată că fiul ei

Nu s-a trezit.” Când a intrat

32Prorocu-n casă, l-a aflat

Pe-acel copil, în pat, întins,

De-al morții braț fiind atins.

33După ce-n casă a intrat,

În urmă-i, ușa a-ncuiat,

Ca să se roage Domnului,

La căpătâiul mortului.

34Peste copil, apoi s-a-ntins

Și-n mâini, palmele i-a cuprins,

Iar buzele și le-a lipit

De gura celui adormit.

Trupul s-a încălzit, de-ndat’.

35Atunci, prorocul l-a lăsat

Și prin odaie s-a-nvârtit.

În urmă, el a revenit

La trupul ce zăcea în pat

Și peste el s-a așezat.

Copilu-atunci, prins de fiori,

A strănutat de șapte ori.

Pe urmă, ochii a deschis.

36Atuncea, Elisei a zis

Către Ghehazi, care sta

Afară și îl aștepta:

„Cheamă-o pe Sunamită-ndată!”

Ea a venit la el, speriată,

Iar Elisei i-a spus apoi:

„Poți să-ți iei fiul înapoi.”

37Femeia i s-a închinat,

Pe al ei fiu ea l-a luat,

Iar după ce se-nchină iară,

Ieșit-a cu copilu-afară.

Moartea în oală

38Către Ghilgal s-a îndreptat,

În urmă, Elisei, urmat

Și de Ghehazi, sluga lui.

În țara Israelului,

Pe vremea ‘ceea bântuia

O foamete ce chinuia

Pe toți locuitorii ei.

Alăturea de Elisei,

Ședeau fii prorocilor.

Chemându-l pe-al său slujitor,

El zise: „Pune oala mare,

Pe foc, și dă-le de mâncare,

Feciorilor prorocilor!

Fă-le o ciorbă, tuturor!”

39Unul din ei a alergat

Pe câmp, unde a căutat

Niște verdețuri. A găsit

O viță ce s-a dovedit

Sălbatică. Vița avea,

Un fel de curcubeți, pe ea.

(Cât despre curcubeți-acei,

Un fel de castraveți, sunt ei.)

Omul acela n-a știut

Că sunt sălbatici. Și-a umplut,

Îndată, haina, iar apoi,

A mers acasă, înapoi.

El, curcubeții, i-a tăiat

Și-n oală-apoi, i-a aruncat.

40Când ciorba fost-a isprăvită,

A fost la oameni împărțită,

Însă cei care au mâncat

Din ea, îndată au strigat:

„Vai, omule-al lui Dumnezeu,

Moartea-i în oală! Auăleu!”

41Atuncea Elisei a spus:

„Luați făină!” Ei au pus,

Făină-n oală, de îndată,

Iar ciorba putea fi mâncată.

Din ceea ce-a fost rău în ea,

Acum nimic nu mai avea.

Cele douăzeci de pâini de orz

42Din Bal-Șalișa, a venit,

Atunci, un om care-a voit –

Din primul rod ce îl avea –

Un dar, lui Elisei să-i dea.

Pâine din orz, omul făcuse

Și douăzeci, cu el, aduse.

Un sac cu spice-a mai adus.

Atuncea, Elisei a spus:

„Fă bine, dă la fiecare –

Din acești oameni – de mâncare.”

43Îndată, al său slujitor

L-a întrebat: „La ăst popor,

Cum să îi dau eu, de mâncare?

Nu sunt o sută de inși, oare?”

Dar Elisei a glăsuit:

„Să faci precum ți-am poruncit,

Căci Domnul zice: „Veți vedea

Că hrană va mai rămânea,

După ce toți vor fi mâncat

Și toți se vor fi săturat.”

44Pâinile-atunci s-au împărțit

Și fiecare a primit

De a mâncat, pe săturate.

Și resturi fost-au adunate,

Căci pâinile au prisosit,

După cum Domnul a vorbit.