Iosua 8 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Luarea cetății Ai

1Domnul, la Iosua, S-a dus

Și-n felu-acesta, El i-a spus:

„Te scoală! Nu te-nspăimânta

Și cheamă-acum în fața ta,

Pe toți bărbații de război.

Către cetatea Ai, apoi,

În mare grabă să-i pornești,

Fiindcă ai s-o cucerești –

Căci iată – am găsit cu cale

Să o las pradă, mâinii tale.

De-asemeni, și-al ei împărat,

În mână, o să-ți fie dat,

Cu toată țara lui cea mare

Și tot poporul ce îl are.

2De-ndată să pornești la drum

Și fă cetății Ai, acum,

În felu-n care, am văzut,

Că-n Ierihon, ai mai făcut.

Ține deoparte – pentru voi –

Vite și prada de război.

În spatele cetății, pune

Oameni, la pândă, să se-adune.”

3Iosua a pornit apoi,

Cu toți bărbații de război.

Dintre ai lui Israel fii,

El a ales treizeci de mii

Care viteji s-au dovedit,

Și la drum – noaptea – i-a pornit.

4‘Nainte de a fi plecat,

Astă poruncă li s-a dat:

„La pândă, când vă așezați,

Prea mult să nu vă-ndepărtați

Voi, de cetate, ci să fiți

Gata de luptă, pregătiți.

5Spre ea, am să mă-ndrept și eu,

Urmat de tot poporul meu.

Locuitori-au să ne vadă

Și-n mod precis, ei au să creadă

Că și acuma ne vor bate.

Când au să iasă din cetate,

Ca să atace-al nost’ popor,

Fugi-vom dinaintea lor.

6Ei ne vor urmări apoi,

Căci au să zică, despre noi:

„Iată-i că fug și-a doua oară,

Precum fugit-au prima oară!”

Vom încerca, astfel, a-i scoate

Și-ai depărta, pe cât se poate,

De-a lor cetate. Atunci voi,

7Din locul vost’ de pândă-apoi,

În mare grabă să ieșiți,

Cetatea, să o cuceriți,

Pentru că Domnul, iată, vrea,

În mâna voastră să o dea.

8Când izbutiți s-o ocupați,

Va trebui ca, foc, să-i dați,

Așa cum cere Dumnezeu.

Astă poruncă, vă dau eu.”

9Bărbați-aceia au pornit

Și loc de pândă, și-au găsit,

Între Betel și Ai. Au pus

Tabăra astfel, la apus,

Față de Ai și-au înnoptat;

Iar Iosua a așteptat,

Înconjurat de-al său popor,

Să cadă roua zorilor.

10Iosua-n zori când s-a trezit,

Înspre cetate a pornit,

Cu-al său popor, având cu el

Pe cei bătrâni, din Israel.

11Războinicii care erau

Cu el și care-l însoțeau,

Pe nesimțite au venit

Și lângă Ai au poposit,

Spre miazănoapte. Între ei –

Deci între oamenii acei

Și-ntre cetate – se găsea

O vale, care-i despărțea.

12Aproape cinci mii de bărbați

Au fost, de Iosua, luați

Și-apoi la pândă, i-a pus el,

La vest de Ai, către Betel.

13După ce fost-au așezate,

La miazănoapte de cetate,

Oștirile, iar spre apus

Ceata pândarilor și-a pus,

Cu ceilalți oameni de război,

Iosua a pătruns apoi,

În acea noapte-n valea care

Cetatea-n fața sa o are.

14Când împăratul Aiului

Și cu locuitorii lui

Văzut-au ce s-a întâmplat,

De dimineață s-au sculat

Și să-l înfrunte, negreșit,

Pe Israel, ei au ieșit.

S-au repezit cu toți, deodată,

Cu gând ca pe popor să-l bată,

Fără a ști că-n spate au

O ceată care îi pândeau.

15Iosua și al său popor,

S-au prefăcut, în fața lor,

Că sunt speriați și au fugit.

16Ceilalți, atunci, i-au urmărit

Și-au fost atrași pe ne-așteptate,

La depărtare de cetate.

17În Ai, n-a rămas nimenea –

Nici în Betel de-asemenea –

Pentru că toți, când au ieșit,

După Israel, au fugit.

În urma lor – când au plecat

În urmărire – au lăsat,

Marile porți de la cetate,

Date în lături, descuiate.

18Domnul, la Iosua, S-a dus

Atuncea și astfel, i-a spus:

„Întinde sulița ce-o ai

În mână, spre cetatea Ai!”

Iosua-ndată a făcut

Așa precum i s-a cerut.

19Războinicii care erau

La pândă puși – și așteptau

Semnul acesta – au zărit

Că și-a-ntins brațul; au ieșit

Din locu-n care s-au aflat

Ascunși la pândă și-au plecat

Către cetate. Nimenea

Nu i-a oprit să intre-n ea.

Fără vreo trudă, au luat-o

Și-n urmă, au incendiat-o.

20Când cei din Ai priviră-apoi,

Înspre cetate, înapoi,

Văzură focuri mari arzând

Și un fum gros, spre cer, urcând.

Îndată, s-au înspăimântat

Și-nmărmuriți, pe loc, au stat,

Iar al lui Israel popor

S-a-ntors atunci, în contra lor.

21Când Iosua cu toți ai lui

Văzură fumul Aiului,

N-au mai fugit către pustie,

Ci-n iureș au pornit să vie

Către poporu-nspăimântat.

22Cei ce la pândă s-au aflat

Au năvălit dinspre cetate,

Ca să-i lovească, pe la spate,

Și-au prins ca într-un clește-ndată,

Oastea din Ai, înspăimântată,

Cari n-a avut nici o scăpare

Și a pierit în încleștare.

Din cei care, în Ai, au stat,

Nimeni, cu viață, n-a scăpat.

23Doar împăratul – înadins –

A trebuit, viu, a fi prins

Și dus la Iosua. Apoi,

24Poporul s-a întors ‘napoi

Și în cetate a intrat.

Nimeni, cu viață, n-a scăpat,

Căci toți locuitorii ei,

Prin ascuțișul sabiei,

Au fost trecuți, fără cruțare.

25Astfel, ajunseră cei care

Au fost uciși în bătălie,

Ca doisprezece mii să fie.

26Iosua și-a ținut întins

Brațul cu sulița-nadins,

Până când cei ce-au locuit

În Ai, cu toții, au pierit.

27Poporul – pentru sine-apoi –

A păstrat prada de război

Și vitele și-a împlinit

Ceea ce Domnu-a poruncit.

28Cetatea – până-n temelie –

Arsă a trebuit să fie,

Încât doar pietrele din ea

Se mai pot, azi, a se vedea,

Căci ele doar s-au mai păstrat

Și-ntr-un morman s-au înălțat.

29Apoi, când totul s-a sfârșit,

Pe cel care a-mpărățit

În Ai, Iosua l-a luat

Și pe un lemn, l-a spânzurat.

Acolo, trupul i-a zăcut,

Până când seară s-a făcut –

Căci soarele a asfințit

Când Iosua a poruncit

Ca, de pe lemn, să fie dat

Trupul și-n urmă, aruncat

În fața porții așezate

Chiar la intrarea în cetate;

Peste-al său trup, pietre-au luat

Și-ntr-un morman le-au așezat

Cari, până astăzi – negreșit –

Mai poate-a fi încă, zărit.

Altarul de pe muntele Ebal

30Când a sfârșit acel război,

Iosua, un altar apoi,

Pentru-al său Domn, a ridicat.

Altarul fost-a înălțat

Pe muntele Ebal, precum –

31Atunci când se aflau pe drum –

Moise, să-l facă, a cerut.

Altaru-acela s-a făcut

După cum Dumnezeu a zis,

Și după cum Moise a scris

În paginile legii lui.

Deci pietrele altarului

N-au fost cioplite-n nici un fel,

Căci n-a trecut fier, peste el.

Au fost aduse-apoi, în dar,

Arderi de tot, pe-acel altar,

Precum și jertfe cu menire

De a-I aduce mulțumire

Lui Dumnezeu, în acest fel,

Căci l-a-nsoțit pe Israel.

32Pe pietre – după cum s-a zis –

O copie, Iosua-a scris

În urmă, după legea care,

A lui Israel adunare,

Chiar de la Domnul a primit-o,

Care prin Moise-a dăruit-o.

33Când aste lucruri se-ntâmplau,

Bătrânii din popor ședeau

Alături de judecători

Și de-ai oștii conducători,

Lângă chivotul Domnului.

Erau cu toți în jurul lui,

Iar preoții îi privegheau –

Străini, de față, mai erau,

Cari pe popor îl însoțise.

Toată mulțimea se-mpărțise

În două cete: jumătate

Din rândul gloatei adunate,

Spre Garizim, s-a îndreptat

Și-n dreptul muntelui, a stat.

Ceilalți, către Ebal, s-au dus

Făcând așa precum a spus

Moise, atunci când a trăit.

34Iosua-n urmă a citit,

În fața lor, cuvântul care

E scris în lege. Fiecare,

Din nou, atunci, a auzit

Blestemele ce s-au rostit,

Precum și binecuvântarea

Cari dată e de ascultarea

De legea Domnului. Astfel,

35Față de-ntregul Israel –

Față de cei străini pe care

Poporu-n sânul său îi are –

Tot ceea ce s-a poruncit,

Prin Moise, fost-a recitit,

De către Iosua. Nimic –

Nici un cuvânt, oricât de mic –

N-a fost uitat, ci el le-a zis,

Tot ce fusese-n lege scris.