Ieremia 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Iată Cuvântul Domnului,

Ce a fost spus robului Lui –

Cari Ieremia s-a numit –

Când seceta a bântuit:

2„Iuda jelește ne-ncetat.

Câmpiile i s-au uscat.

Cetățile-i sunt pustiite,

Sunt întristate, necăjite,

Iar din Ierusalim, spre zare,

S-a înălțat un strigăt mare.”

3Trimiși de cei mari, la fântână,

Cei mici cu vedrele în mână

Se duc grăbiți, însă apoi,

Vin fără apă înapoi.

Vin rușinați și înroșiți

Și sunt, pe cap, acoperiți.

4Întreg pământul țării crapă,

Căci nu este un strop de apă.

De multă vreme, nu cad ploi.

Plugari-s rușinați și-apoi –

După ce triști, în jur, privesc –

Pe capete se învelesc.

5Chiar și cerboaica, dacă naște

Și vede că nu-și poate paște

Puii, căci iarbă nu găsește

Pe câmp, îndată-i părăsește.

6Măgarii cei sălbatici care

Își cată loc de așezare

Pe înălțimi ce-s pleșuvite,

Își au privirile topite,

Pentru că, iarbă, nu găsesc.

Trag aer și-apoi sforăiesc

Furioși, asemeni șerpilor,

Căci nu-și mai află hrana lor.”

7„Dacă păcatele pe care

Le-am săvârșit, fără-ncetare,

În contra noastră se vădesc

Acuma că mărturisesc,

Atuncea pentru al Tău Nume,

Lucrează Tu Doamne, pe lume!

Abateri multe-am săvârșit

Și împotrivă-Ți am greșit.

8Tu ești nădejdea cea pe care

Neamul lui Israel o are.

Tu ești Mântuitorul lui,

În vremile necazului.

De ce să fii străin în țară,

Ca și străinul de afară

Ce-i călător și-n țară-a stat

Numai atât cât a-nnoptat?

9De ce să fii Tu socotit

Drept un viteaz încremenit

Ce nu Se poate arăta

Și nu ne poate ajuta?

Dar totuși, ești cu noi mereu,

Căci ești al nostru Dumnezeu,

Iar al Tău Nume, peste noi,

Tu știi că e chemat apoi.

De-aceea, nu ne părăsi!

De-al Tău sprijin, nu ne lipsi!”

10Despre popor, Domnu-a vorbit:

„Îi place ca nestingherit

S-alerge-ncoace și încolo:

Acum e-aici, apoi dincolo,

Iar pentru ale lui picioare

El nu arată vreo cruțare.

De-aceea, Domnul nu găsește

Plăcere-n el, ci-Și amintește

De răul ce l-a săvârșit

Și astfel fi-va pedepsit.”

11Domnul mi-a zis: „Să nu-ndrăznești,

Pentru popor, să mijlocești!

12Chiar de au să se hotărască,

Apoi, cu toții să postească,

N-am să ascult rugile lor.

Nu vreau mulțimea jertfelor,

Nici darurile de mâncare

Și nici acele jertfe care –

Precum se știe – se socot

A fi drept ardere de tot.

Jertfele lor, nu le primesc,

Pentru că vreau să-i nimicesc

Cu ciuma și cu foametea

Și să-i lovesc cu sabia.”

13„Eu am răspuns: „Ah! Domnul meu,

Prorocii lor le spun, mereu:

„Nici foamete nu veți avea,

Nu veți simți nici sabia,

Pentru că Dumnezeu va face,

În acest loc, să fie pace.”

14Dar Domnul, astfel, mi-a vorbit:

„Prorocii lor au prorocit

Spunându-le minciuni, mereu,

Și toate, în Numele Meu.

Nu Eu sunt Cel ce i-a trimis,

Iar ce să spună, nu le-am zis.

Ei doar vedenii prorocesc

Cari mincinoase se vădesc,

Pentru că știu numai să poarte

Doar prorocii ce sunt deșarte,

Înșelăciuni și-nchipuiri

Scornite de ale lor firi.

15De-aceea, Eu așa vorbesc,

Despre cei care prorocesc

În al Meu Nume tot mereu,

Chiar dacă nu i-am trimis Eu:

„Proroci-aceștia au să cadă,

Foamei și sabiei, drept pradă!”

16Cei cărora le prorocesc

Aceiași soartă-mpărtășesc,

Căci sabia și foametea,

În grija lor, îi va avea.

De gheara morții vor fi prinși

Și în Ierusalim întinși

Vor fi pe ulițele lui,

Fără să-i pese nimănui

De soarta cari peste ei vine,

Iar să-i îngroape, nu e cine.

Rămâne-vor neîngropați

Soții, fii, fiice și bărbați,

Căci voi turna peste popor,

Întreagă răutatea lor.”

17„Spune-le-așa: „Mereu oftez

Și zi și noapte lăcrimez.

Din plâns, nu pot să mă opresc,

Pentru că ai mei ochi zăresc

Fecioara, fiica cea pe care

Sărmanul meu popor o are,

Cât de adânc e chinuită

Și cât de greu este lovită

De-o rană mare, arzătoare,

Întinsă și usturătoare.

18Iată ce pot, pe câmp, vedea:

Morții ce-i face sabia.

Dacă mă-ntorc către cetate,

Zăresc ființe întristate

Cari de putere sunt sleite

Fiind de foame chinuite.

Chiar și prorocul, însoțit

De către preot, au pornit

Prin țară: nu știu ce-i așteaptă

Și nu știu încotro se-ndreaptă.”

19„De Iuda, Tu oare-ai uitat

Și chiar de tot l-ai lepădat?

Pentru Sion, sufletu-Ți are

Atât de multă ură, oare?

De ce, acuma, ne lovești,

Așa ca să ne nimicești?

Sau pentru noi, nu mai e oare,

La Tine, nici o vindecare?

Nădăjduiam că va fi pace,

Însă nimic bun nu se face.

Spream să fie-o vindecare,

Dar nu-i decât o groază mare!”

20Doamne, ne recunoaștem, iată,

A noastră răutate, toată,

Și relele ce le-au făcut

Aceia care ne-au născut,

Căci împotrivă-Ți – negreșit –

Cu toții am păcătuit.

21Doamne, pentru al Tău Sfânt Nume,

Să nu nesocotești, în lume,

Jilțul domnesc, acel pe care

Măreața Ta slavă îl are!

Doamne, îndură-Te de noi!

Nu ne uita Doamne și-apoi,

Nu rupe legământul dat,

Pe cari cu noi l-ai încheiat!

22Este, cumva, vreun idol care

Să deie ploaie e în stare?

Sau cerul, singur, oare poate

Ploaie să dea, precum socoate?

Nu ești Tu Doamne, Cel ce ai

Ploaia? Oare, nu Tu o dai?

În Tine, noi nădăjduim,

Căci după cum prea bine știm,

Tu ești cel care a putut,

Pe toate, să le fi făcut!”