Judecătorii 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cântarea de laudă a Deborei

1Debora și Barac – cel care,

Pe-Abinoam, tată, îl are –

În ziua ‘ceea, au cântat,

Cântecu-acesta, minunat:

2„Iată că timpul s-amplinit

Și după câte-am suferit,

Acuma ni s-au ridicat

Oameni viteji, care au stat,

Drept căpetenii în popor,

Iar sub ocârmuirea lor,

Israelul s-a dovedit

A fi, de luptă, pregătit.

Pe Domnul, binecuvântați!

3Voi – domnitori și împărați –

Aminte să luați, mereu!

Am să Îi cânt lui Dumnezeu,

Din alăută, ne-ncetat!

4Doamne, atunci când am plecat

Din muntele Seirului,

Din țarina Edomului,

Pământul s-a cutremurat,

Iar cerurile-au picurat

Ploaie, de vânt învolburată.

5Munții și-au clătinat, de-ndată,

Crestele-n fața Domnului.

Sinaiul – înaintea Lui –

Din temelie s-a mișcat

Și piscul și l-a clătinat,

Căci unul singur este Cel

Cari Domn îi e, lui Israel.”

6„Pe vremea lui Șamgar – cel care,

Drept tată, pe Anat, îl are –

Și-asemenea în timpu-acel

În care a trăit Iael,

Căile fost-au părăsite.

Pe drumuri strâmbe, ocolite,

Toți călătorii apucau.

7Mai marii, din popor, erau

Fără putere, tot mereu.

Atunci însă, venit-am eu –

Debora – și, de bună seamă,

M-am ridicat, ca și o mamă,

Pentru întregul Israel.

8Alți dumnezei – poporu-acel –

Avea atunci, dar erau morți.

Războiul ne bătea la porți,

Dar scut sau suliță – de fel –

Nu se vedea, în Israel,

La patruzeci de mii de fii,

Ca să poți, piept, ca să le ții.

9Inima mea, acuma, iată,

Spre căpetenii e-ndreptată,

Spre cei care s-au arătat

Gata de luptă, ne-ncetat.

Să-L binecuvântați, mereu,

Pe-al nostru Domn, pe Dumnezeu!

10Aceia care – dintre voi –

Pe măgărițe albe-apoi,

Încălecați, și voi cei care

Vă odihniți stând pe covoare,

Precum și cei care acum

Sunteți, la acest ceas, pe drum

Și-a voastră cale o urmați,

Neîncetat, toți să cântați!

11Arcașii, din mijlocul lor –

Cel al adăpătorilor –

Să laude, necontenit,

Tot binele înfăptuit

De către-al nostru Dumnezeu,

Ocârmuirea Sa, mereu,

Și binefacerile care

Pentru al nost’ popor, le are.

Atunci, poporul Domnului

S-a dus la porți, iar glasul lui –

Plin de putere – a strigat:

12„Debora, scoală-te îndat’!

Hai, te trezește, după care

Vino și cântă-ne-o cântare!

Barac, scoală și tu apoi,

Și-adună-ți robii de război!

13O rămășiță de popor

A biruit rândul celor

Care, puternici, s-au vădit,

Căci Dumnezeu mi-a dăruit

Izbânda și-astfel, i-am bătut

Pe cei viteji, din ăst ținut.

14Din Efraim, în rânduri trec

Locuitori din Amalec.

Oștenii tăi acuma vin,

În urma ta, din Beniamin.

Mari căpitani te-au însoțit;

De la Machir, ei au venit.

Cârmuitori, apoi, veniră

Care, din Zabulon, ieșiră.

15De-asemenea, aceia cari,

În Isahar erau mai mari,

Au mers toți, cu Debora-ndată

Și astfel, Isahar se-arată

A merge pe-a lui Barac cale

Și-au coborât, cu el, în vale.

S-au strâns cu toți, să țină sfat

Și hotărâri mari, au luat!

16De ce, acasă, ai rămas,

Și-n staule, tu te-ai retras?

De ce-ai stat în mijlocul lor,

S-asculți mugetul turmelor?

Lângă pâraiele pe care

Ruben le-avuse în păstrare,

Grabnic, cu toți s-au adunat

Și au ținut un mare sfat!

17Galaadul nu și-a părăsit

Căminul său și n-a venit,

Ci dincolo, peste Iordan,

El a rămas atunci. Iar Dan,

De ce-a stat pe corăbii, oare?

Așer ședea pe țărm de mare,

Lângă limanuri – liniștit –

Și fără griji, s-a odihnit.

18Doar Zabulon a înfruntat

Moartea. Alăturea, i-a stat

Neftali, pus ca, piept, să ție,

Pe înălțimi de pe câmpie.

19Toți împărații au venit

Și-o bătălie au pornit,

Lângă Tanac. Ei s-au luptat

Și la Meghido. N-au luat

Nici aur, nici argint apoi,

Și nici o pradă de război.

Lupta aceasta-ncrâncenată,

În Canaan fusese dată.

20Din ceruri, stelele veneau

Și cu Sisera se luptau.

21Vechiul pârâu, Chison chemat,

Pe-ale lui unde i-a luat!

Suflete, calcă-i în picioare,

Pe cei viteji, ce sunt sub soare!

22Crunt, ale cailor copite

Au răsunat, fiind stârnite

De goana călăreților

Și strigătul oștenilor.

23Îngerul Domnului, de sus –

Din ceruri – a venit și-a spus:

„Voi, pe Meroza-l blestemați,

Pe cei care-s cu el aflați!

Să-i blestemați pe-aceia care,

Locuitori, Meroza-i are,

Căci nici unul nu a venit

Și-n ajutor, nu i-au sărit

Lui Dumnezeu, ca-n rând să fie,

Cu cei ce-s plini de vitejie!”

24Între femei, acuma, iată,

Să fie binecuvântată

Iael, a lui Heber soție;

Și binecuvântată fie

Ea, printre semenele ei,

În tot poporul de femei

Care, în țară, se găsesc

Și cari, în corturi, locuiesc!

25El a cerut apă, să bea,

Și-ndată, lapte, i-a dat ea,

Iar într-o cupă-mpărătească,

Unt, i-a adus, să îl servească.

26Ea, un țăruș, a înhățat

Și-apoi, cu dreapta, a luat

Ciocanul lucrătorilor.

În urmă, s-a-ndreptat, ușor,

Către Sisera cari ședea,

Întins, în cort, și-adânc dormea.

Ea l-a lovit, i-a despicat

Capul și tâmpla i-a sfărmat.

27Atuncea, el s-a ghemuit

Și, la picioare, i-a murit.

În geamăt, s-a stins al său glas,

Și fără viață a rămas,

Pe jos, în cortul ei, întins,

În ale morții brațe, prins.

28A lui Sisera mamă sta

Neliniștită și-aștepta –

Înconjurată de femei –

Întoarcerea fiului ei.

De la fereastra casei sale,

Printre zăbrele, înspre vale,

Privea și se-ntreba, mereu:

„De ce nu vine fiul meu?

De ce-ntârzie carul lui?

Nu-l văd, în lungul drumului!”

29Femeile care-o-nsoțeau,

Să o aline, încercau,

Cu vorba, pân’ s-a liniștit

Și-n a ei inimă-a gândit:

30„Eu cred că, pradă, au aflat

Ai noștri, iar apoi au stat

S-o-mpartă. Astfel, câte-o fată,

La fiecare-i va fi dată;

Sau poate două fete are

Ca să primească fiecare.

Multe din hainele vopsite

Sunt, lui Sisera, dăruite.

Straiele-s la gherghef cusute,

Iar câte două sunt făcute

Să șadă pe grumazul lui –

Pe al biruitorului!”

31Așa să piară toți cei răi,

O Doamne, toți vrăjmașii Tăi!

Însă acei ce Te iubesc,

Ca soarele se dovedesc,

Când peste-naltul cerului

Se-arată, în puterea lui.”

Țara a căpătat odihnă,

În patruzeci de ani de tihnă.