Proverbe 25 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Urmează iarăși, câteva

Din pildele spuse, cândva,

De Solomon. Ele-s aduse

Și în această formă-s puse

De Ezechia, cel ce-a stat,

În Iuda, ca și împărat.

2„Ascunderea lucrurilor –

Să afle-oricare muritor –

Cuprinde slava Domnului,

Dar slava împăratului

Șade în cercetarea lor.

3‘Nălțimile cerurilor –

Ca inima pământului

Și cea a împăratului –

4Ascunse sunt. Dacă se scoate

Zgura, și argintarul poate

Să dea argintului turnat

O formă de vas minunat.

5Dacă pe cel rău ai să poți

De la-mpărat ca să îl scoți,

Atunci, scaunu-i de domnie

Se va-ntări prin curăție.

6Nu te făli la împărat,

Și nu umbla să-ți fie dat

Locul mai marilor. Să stai

7Până când ți se spune „Hai!

Suie-te sus!”, căci e mai bine –

De-așa vei face – pentru tine,

Decât jos, coborât să fii

Și în pământ, ochii să-ți ții,

În fața voievodului,

Precum și a norodului.

8La ceartă, să nu te grăbești,

Ca la sfârșit să te trezești

Că nu mai știi ce să te faci

Și nevoit să fii să taci,

Când are să se repezească

Aproapele-ți să te-ocărască.

9De cu aproapele tău stai

Și-ți aperi pricina ce-o ai,

Nu da, furios – aminte ia –

Pe față, taina altuia,

10Căci de-auzită-i de oricine,

Ai să te umpli de rușine

Și-ți va ieși un nume rău.

Blestem e el, pe capul tău,

Că vestea-n lume o să meargă

Și nimeni n-o să ți-l mai șteargă.

11Cuvântul care e rostit

Tocmai la timpul potrivit,

E măr de aur, minunat,

În coșuleț de-argint purtat.

12Cel înțelept este privit

Cu stimă și e prețuit

Ca aurul cel mai curat,

De către cel ce-a fost mustrat,

Dacă omul acela are

Urechile ascultătoare.

13Ca a zăpezii răcoreală,

La seceriș – pe zăpușeală –

E-un credincios sol pentru cel

Ce l-a trimis, pentru că el

Aduce-va stăpânului,

Înviorarea duhului.

14Cum norii fără ploaie sânt

Purtați, mereu, pe-aripi de vânt,

La fel este și omul care

Se laudă în gura mare –

Dar pe nedrept – cu lucrul lui

Și dărnicia brațului.

15Se poate-aduce, prin răbdare,

Un voievod, la-nduplecare;

Iar limba dulce va zdrobi

Chiar oasele, când va vorbi.

16Miere, dacă ai să găsești,

Nu mânca mult, căci te scârbești;

Ci doar puțin – deci cu măsură –

Să nu o verși apoi, din gură.

17De vizitezi pe cineva,

Să o faci rar, ca nu cumva

El să se sature de tine –

Cu cât mai rar, cu-atât mai bine.

18Cum buzduganul, greu, lovește,

Cum sabia se prăvălește

Și cum săgeata ascuțită

Împunge – când e slobozită

Din coarda arcului – la fel,

Este cuvântul spus de cel

Care e martor mincinos,

Când îl va arunca, furios –

Cu gând doar ca să facă rău –

În contra aproapelui său.

19Dinte stricat, gata să cază,

Picior rănit ce șchiopătează,

Așa-i încrederea celui

Cari, în ziua necazului,

S-a sprijinit pe un stricat.

20Ca omul ce și-a dezbrăcat

Haina, în ziua friguroasă,

Sau care pe silitră varsă

Oțet, așa-i asemănat

Acela care a cântat

Cântece – după a lui fire –

Celui prins în nenorocire.

21Vrăjmașul, dacă ți-e flămând,

Dă-i pâine; iar atuncea când

E însetat, apă-i vei da.

22Dacă așa vei proceda,

Cărbuni aprinși, pe capul lui,

Vei pune și a Domnului

Răsplată, ai să o primești.

23Vântul din nord, când îl simțești,

Vei ști că ploaia-l însoțește;

O limbă care clevetește,

Întotdeauna e urmată

Numai de-o față supărată.

24Pe-acoperiș, să locuiești,

Mai bine-i decât să trăiești

Lângă soața gâlcevitoare

Închis într-o clădire mare.

25Proaspătă apă-i socotită

Vestea cea bună – mult dorită,

Din depărtări, când a venit –

Pentru cel care-i obosit.

26Precum fântâna cea stricată,

Izvor cu apă tulburată,

Așa este asemănat

Atuncea când s-a clătinat

Neprihănitu-n crezul său,

În fața omului cel rău.

27Să nu mănânci prea multă miere,

Chiar dacă-ți face o plăcere;

Nu-ți face cinste să alergi,

Propria slavă să-ți culegi.

28Cel care nu-i stăpân pe sine

Și-n frâu nu poate a se ține,

E ca cetățile surpate,

Cu zidurile dărâmate.