2 Samuel 15 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Răscoala lui Absalom

1Trecu o vreme, după care,

Iată că mai mulți cai și care,

Își strânse Absalom. Avea

Cincizeci de inși, de-asemenea,

Care, mereu, îl însoțeau,

Căci înainte-i, alergau.

2În fiecare zi, în zori,

Mergea cu ai săi slujitori

Și se-așeza pe drumul care

Intra-n cetate – la intrare –

Chiar lângă poartă. El vorbea

Cu toată lumea ce voia

Ca să ajungă la palat,

La judecată, la-mpărat.

Pe toți cei care au venit,

El i-a chemat și le-a vorbit:

„Din ce cetate ești?” – zicea,

Iar după ce omu-i spunea:

„Sunt din cutare seminție,

Pe care, domnul meu o știe

Că este a lui Israel”,

3Continua în acest fel:

„Pricina ta-i dreaptă și bună.

Oricine poate ca să spună

Lucrul acesta – știu prea bine –

Însă ascultă-mă pe mine:

Degeaba mergi la împărat,

Căci nu vei fi tu, ascultat.

4Dacă aș fi judecător,

În țară, pentru-al meu popor,

Atuncea ar putea – la mine –

Să vină, oricând, orișicine,

Ca pricinile să-mi arate,

Căci eu aș ști să fac dreptate.”

5De câte ori se-apropia

Un om, de el, care dorea

Să se închine-n fața lui,

Îi dădea mâna omului,

Cu-atenție îl asculta

Și-apoi, în urmă-l săruta.

6În felu-acesta, s-a purtat

Cu toți cei care, la-mpărat,

S-au dus cu pricini, vrând să cate

O judecată, cu dreptate.

Pe mulți oameni din Israel,

I-a câștigat în acest fel.

7Când patruzeci de ani s-au scurs

(Sau patru), Absalom s-a dus

Până la David – la palat –

Și-n acest fel, a cuvântat.

„Te rog, să-mi dai îngăduință

Să împlinesc o juruință,

Pe care am făcut-o eu,

Față de Domnul Dumnezeu.

Mă lasă dar, ca să mă duc,

Către Hebron să o apuc.

8Când la Gheșur eu locuiam –

Pe când în Siria eram,

În vremurile de-nceput –

O juruință am făcut,

În fața Domnului și-am spus:

„Dacă-napoi voi fi adus –

Deci la Ierusalim – mereu,

Cinste-I voi da, lui Dumnezeu.”

9David i-a zis: „Du-te în pace

Și fă așa precum îți place”,

Iar Absalom s-a ridicat

Și spre Hebron s-a îndreptat.

10Iscoade-apoi, trimis-a el,

Către întregul Israel,

Zicând: „Atunci când auziți

Sunetul trâmbiței, să știți

Că Absalom s-a înălțat

Și la Hebron e împărat!”

11Oamenii care-l însoțiră –

Cari din Ierusalim porniră –

În număr mic se dovedeau,

Căci două sute doar, erau.

Ei nici măcar nu au știut

Că o greșeală au făcut

Când pe-Absalom l-au însoțit.

12El multe jertfe-a pregătit,

Din animalele-adunate.

Apoi, l-a Ghilo, în cetate –

Să-l cheme pe Ahitofel –

Trimise soli. Omul acel

Sfetnic era, printre cei care,

David, în slujba sa, îi are.

Întreaga uneltire-ndat’

Mare putere-a căpătat,

Căci tot mai mult popor mergea,

La Absalom, și-l sprijinea.

Fuga lui David

13Atuncea, cineva s-a dus,

Până la David și i-a spus:

„Inima neamului pe care

Poporul Israel îl are,

Spre Absalom e îndreptată.”

14David și-a adunat, pe dată,

Slujbașii, și a glăsuit:

„Vreau să vă spun că, negreșit,

Va trebui ca să fugim

De Absalom. Să ne grăbim

Căci nu va-ntârzia apoi,

Ca să arunce, peste noi,

Nenorocirea, dragii mei.

Prin ascuțișul sabiei,

Va trece el, cetatea toată

Și nimenea nu o să poată

Să-i stea-mpotrivă. Să-ncercăm,

În mare grabă, să plecăm!”

15Slujbașii cei împărătești

Răspunseră: „Cum poruncești,

Așa vom face, căci dorim –

Pe împărat – să-l însoțim.”

16Atuncea, David a ieșit –

Cu toți ai lui – și a fugit.

Lăsase zece țiitoare –

De pază-n casă – la plecare.

17Când împăratul a plecat,

De mult popor a fost urmat.

De-ntreg alaiul însoțit,

O dată, el s-a mai oprit –

Pe drum – la cea din urmă casă,

Mai înainte ca să iasă

Pe porțile cetății lui.

18Slujbașii împăratului –

Din neamul Cheretiților,

Din cel al Peletiților,

Precum și cei veniți din Gat –

De-ndată s-au alăturat

Și-n fața lui, toți au trecut.

19Când împăratul i-a văzut,

În felu-acesta a vorbit,

Către Iutai, din Gat venit:

„De ce mai vii și tu, cu noi?

Mai bine-ntoarce-te-napoi,

Să stai cu noul împărat

Căci ești străin și-ai fost luat

Din țara ta. Ar fi mai bine.

De ce să vii și tu, cu mine?

20Abia de ieri, sosit, tu iești.

De ce vrei ca să rătăcești

Cu noi, când nici eu, îți spun drept,

Nu știu spre ce loc să mă-ndrept.

Domnul, voiesc, să îți arate,

Credincioșie, bunătate

Și să te-ajute, tot mereu!”

21„Viu este Domnul Dumnezeu”–

Zise Iutai – „și tu-mpărate,

Că am să te urmez, în toate.

Oriundea ai să te găsești –

Fie că mori sau că trăiești –

Acolo am să fiu și eu,

Căci vreau să stau cu domnul meu.”

22David a zis, către Iutai:

„Treci înainte, ca să stai

Cu ceilalți oameni.” El s-a dus –

Cu-ai să-i copii – și-apoi s-a pus

Cu cei care-au venit din Gat,

Să-l însoțească pe-mpărat.

23Întreg poporul, din ținut,

A plâns, atunci când a văzut

Că împăratul său trecea,

Cu-alaiul care-l însoțea.

De apele Chedronului,

Trecut-a David, cu ai lui,

Și a pornit pe drumul care,

Către pustiu, se pierde-n zare.

24Țadoc mai fost-a în convoi,

Iar după el mergeau apoi –

Aliniați – Leviții lui,

Purtând chivotul Domnului.

Ei s-au oprit și-au așezat

Chivotul, jos, și-au așteptat

Să vină-Abiatar apoi,

Căci el rămase mai ‘napoi,

În timp ce ultimii – din spate –

Ieșeau pe poartă, din cetate.

25David, către Țadoc, a spus:

„Chivotul, vreau să fie dus

Iar, în cetate, înapoi.

Dacă voi căpăta, apoi,

Trecere-n fața Domnului,

Voiesc să văd, chivotul Lui,

La locul său, unde a stat

Cât, în cetate, m-am aflat.

Dacă se-ndură Dumnezeu,

Aici mă voi întoarce eu.

26Dar dacă El nu mă va ține –

Căci nu-I va mai plăcea de mine –

Să facă cu a mea ființă,

Ce va găsi de cuviință.”

27Apoi, pe preotul Țadoc,

El l-a privit și-a zis: „La loc,

Duceți chivotul Domnului.

Mă înțelegi? La locul lui,

Trebuie iar, să-l așezați

Și în cetate-apoi să stați.

Pe Ahimaț – iată-l că vine –

Pe fiul tău, să-l iei cu tine.

Pe fiul lui Abiatar –

Pe Ionatan – să-l mai iei dar.

Ia-l și pe-Abiatar apoi,

Și toți veți merge înapoi,

Către cetate. Du-te-n pace,

Căci eu – acuma – n-am ce face.

28Eu mă îndrept către pustie

Și-acolo, am s-aștept să-mi vie

Știri din cetate, de la voi.”

29Țadoc și-Abiatar, apoi,

Către Ierusalim au dus

Chivotul și la loc l-au pus;

Ei au rămas, în acest fel,

Acolo-alăturea de el.

30David și-ntregul său popor,

Urcă dealul Măslinilor.

Cât timp, pe deal, ei au urcat,

David a plâns neîncetat,

Mergând desculț și necăjit,

Ținându-și capul învelit.

Oamenii săi, când l-au văzut,

Să plângă-ndată-au început

Și capul și-au acoperit.

31Apoi, la David, au venit

Și i-au vorbit, în acest fel:

„Iată că și Ahitofel,

Pe Absalom, l-a căutat

Și lui i s-a alăturat;

Este cu cei care-i slujesc

Și cari, în contră-ți, uneltesc.”

David, atunci, a cuvântat:

„Doamne, te rog ca sfatul dat

De-Ahitofel, să-l nimicești!

Izbândă, să nu-i dăruiești!”

32Apoi, pe culme, a urcat

Și Domnului I s-a-nchinat.

Hușai – cel care e Archit –

Grabnic, în față, i-a ieșit

Având țărână presărată

Pe cap și haina sfâșiată.

33David i-a zis: „De mă-nsoțești,

Povară ai să te vădești.

34Dacă rămâi, va fi mai bine,

Căci nimici-vei – pentru mine –

Necontenit, sfatul pe care,

Ahitofel, de dat, îl are.

Întoarce-te dar, înapoi,

Și mergi la Absalom apoi.

Când va veni el, în cetate,

Să îi spui astfel: „Împărate,

Eu l-am slujit pe tatăl tău,

Pentru că fost-am robul său.

Acum, să-ți cer, eu îndrăznesc,

Rob să mă iei, să îți slujesc.”

35Țadoc și-Abiatar – știi bine –

Vor fi acolo, lângă tine.

Tot ce auzi, la împărat,

Lor să le-mpărtășești, de-ndat’.

36Acolo sunt și fiii lor,

Adică ai preoților:

E Ionatan – acela care

Pe-Abiatar părinte-l are –

Și Ahimaț, cel cari, drept tată,

Îl are pe Țadoc. Deci iată,

Nu vei fi singur în cetate,

Iar toate veștile aflate,

În casa împăratului,

Va trebui, lor, să le spui,

Căci ei o cale-au să găsească

Apoi, să mi le-mpărtășească.”

37Hușai l-a ascultat și-apoi,

A luat drumul, înapoi,

Iar Absalom – pe înserate –

Pătrunse și el, în cetate.