Zaharia 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Îndemn la pocăință

1Luna a opta se făcea

Și-al doilea an se dovedea

De când ajunse, la domnie,

Dariu ca așezat să fie,

Când – din înaltul cerului –

Veni Cuvântul Domnului,

La Zaharia, la cel care,

Pe Berechia, tată-l are

Și-apoi pe Ido, căci proroc

Al Domnului, în acel loc,

Se dovedise a fi el.

Cuvântul zise-n acest fel:

2„Iată că Domnu-i supărat!

Pe-ai voști’ părinți, S-a mâniat!

3Le spune dar: „Acel pe care,

Drept Domn al ei, oștirea-l are,

În acest fel a cuvântat:

„Veniți la Mine, de îndat’,

Pentru că doar astfel, apoi,

Am să Mă-ntorc și Eu, la voi.”

4Nu fiți precum sunt cei pe care,

Al vost’ popor părinți îi are,

La cari, ‘nainte, au venit

Prorocii și-astfel le-a vorbit:

„Iată ce-a zis Acel pe care,

Drept Domn al ei, oștirea-L are:

„Vă-ntoarceți din căile-acele,

Din ale voastre fapte rele!”

Însă ei nu M-au ascultat

Și nici aminte n-au luat

La ceea ce le-am poruncit,

Atuncea când Eu le-am vorbit.”

5„Unde-s acum acei pe care,

Al vost’ popor, părinți, îi are?

Prorocii ar fi izbutit,

Veșnic, apoi, să fi trăit?

6Totuși, cuvintele rostite,

Poruncile orânduite

Pe care Eu le-am dăruit

Prorocilor ce M-au slujit,

Nu i-au atins pe-acei pe care,

Al vost’ popor, părinți, îi are?

Atunci, ei s-au întors ‘napoi

Și-n acest fel au zis apoi:

„Domnul oștirii ne-a făcut

Precum a spus de la-nceput,

Căci după fapte, numai, are

A-i răsplăti la fiecare!”

Vedenii

7Nu apucase să apună,

Încă, a unsprezecea lună,

Căci douăzeci și patru zile

Trecut-au din ale ei file.

A unsprezecea lună-aflată

În an, „Șebat”, este chemată.

Anul al doilea se vădea,

De când Dariu împărățea.

Cuvântul Domnului, de sus,

Veni atuncea și S-a dus

La Zaharia, la cel care,

Pe Berechia, tată-l are

Și-apoi pe Ido. Negreșit,

La el, Cuvântul a venit,

Pentru că se vădea proroc

Al Domnului, în acel loc.

Iată dar, ceea ce i-a spus

Cuvântul Cel venit de sus:

8„Noapte era, când m-am uitat

Și iată că am observat

Un călăreț. Un cal avea

Și-acela roșu se vădea.

Omul și calul său s-au dus

Sub un umbrar, între mirți pus.

În urma lor, alți cai veneau:

Albi, murgi și roșii se vădeau.

9Atuncea întrebat-am eu:

„Ce-nseamnă caii, domnul meu?”

Îngerul care a vorbit

Cu mine, mi-a mărturisit:

„Iată, am să-ți destăinuiesc,

Ce semn, caii închipuiesc!”

10Omul care s-a așezat

Chiar între mirți, a cuvântat:

„Ei sunt trimiși de Domnul Sfântul,

Ca să cutreiere pământul!”

11Cai-au vorbit Îngerului

Venit din partea Domnului

Și între mirți fusese-aflat:

„Pământul l-am cutreierat

Și iată că e liniștit,

Fiind de pace-nvăluit!”

12Îngerul Domnului a stat,

Atent și-apoi, a cuvântat:

„Domn al oștirii, până când

Mai zăbovești și n-ai de gând,

Să areți milă și-ndurare

Cetăților din Iuda, oare,

Și-apoi Ierusalimului

Și-asemenea poporului,

De ai lăsat a Ta mânie

Ca șaptezeci de ani să vie,

Asupra lor să bântuiască?”

13Domnu-nceput-a să vorbească

Și Îngerului prinse-ai spune

Atuncea, numai vorbe bune.

14Când Îngerul L-a auzit

S-a-ntors și astfel mi-a vorbit:

„Strigă și zi: „Acel pe care,

Drept Domn al ei, oștirea-L are,

A spus așa, ca să se știe:

„Iată, sunt plin de gelozie,

Pentru Ierusalim și-apoi

Pentru Sion! Să știți dar voi,

15Cum că mânia-Mi se abate

Peste popoarele-ngâmfate.

Căci Eu puțin M-am mâniat,

Dar ele-apoi M-au ajutat

Ca să Mă mânii peste fire

Și să stârnesc nenorocire.

16Tocmai de-aceea, înapoi,

Către Ierusalim apoi,

Am să Mă-ntorc în mila-Mi mare,

Ca să revărs a Mea-ndurare.

În el, din nou se va vedea

Că se înalță Casa Mea

Și va fi iarăși colindat,

Cu frânghia de măsurat.”

17„Strigă și zi: „Acel pe care,

Drept Domn al ei, oștirea-L are,

A spus: „Cetățile acele

Care se-arată ale Mele,

De belșug, parte, vor avea,

Pentru că Eu voi mângâia

Sionu-atunci și – se-nțelege –

Ierusalimu-l voi alege.”

18Îndată, eu mi-am ridicat

Ochii în sus și m-am uitat.

În clipa ‘ceea am văzut

Cum patru coarne-au apărut!

19Atunci, spre Înger, m-am uitat

Uimit și-apoi l-am întrebat:

„Ce e cu coarnele acele?

Ce vor ca să însemne ele?”

El zise: „Aste coarne sânt

Acelea cari, peste pământ,

Pe Iuda l-au împrăștiat,

Ierusalimul totodat’,

Și au făcut, apoi, la fel,

Și cu întregul Israel.”

20Patru fierari, mi-a arătat

21Domnul, iar eu am întrebat:

„Ce vor să facă-aceștia, oare?”

El mi-a răspuns: „Ei sunt cei care

Vin ca să sperie – negreșit –

Coarnele ce l-au risipit

Pe Iuda, de n-a cutezat

Nimeni să mai fi ridicat

Capul. Fierarii vor tăia

Coarnele-acestea – vei vedea –

Căci ele-s ale tuturor

Popoarele neamurilor,

Cari împotrivă doar, au stat,

Țării lui Iuda, ne-ncetat,

Să-i risipească pe acei

Cari sunt locuitori ai ei.”