Iov 29 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Iov mai înainte

1Iov, vorba, și-a continuat

Și tot în pilde-a cuvântat:

2„Oh, cum nu pot acum, să fiu

Ca și în zilele când știu

Că Dumnezeu mă ocrotea,

3Când candela Lui strălucea

De-asupra creștetului meu

Și mă călăuzea mereu

Lumina Lui, în bezna-adâncă!

4Oare de ce nu mai sunt încă,

În zilele puterii mele!

Atunci, în zilele acele,

Ca un prieten, Dumnezeu

Veghea peste căminul meu.

5Ai mei pași însoțiți erau

De El, iar fiii mei stăteau

6În jurul meu; mi s-au scăldat

Pași-n smântână și-a vărsat

Untdelemn stânca, lângă mine.

7Dacă simțeam că-mi vine bine,

Spre poarta târgului plecam,

Iar în piață când voiam

Să am un scaun pregătit,

8Cei tineri se trăgeau, smerit,

‘Napoi, atunci când eu soseam.

De-așa respect mă bucuram,

Încât bătrânii se sculau,

Toți, în picioare; își opreau

9Mai marii, cuvântările

Și își astupau gurile.

10Chiar căpetenia tăcea –

De-al gurii cer, i se lipea

11Limba; cine m-a auzit

Vorbind, mi-a spus că-s fericit,

Iar ochiul care m-a văzut,

M-a lăudat. Multe-am făcut.

12Pe cel sărac îl ajutam,

Iar pe orfan îl sprijineam.

13Noian de binecuvântări

Mă ajungeau, pentru lucrări,

Pe care eu le-am împlinit

Celui ce-a fost nenorocit.

Văduvei inima-i umpleam

Cu bucurie – mă-nveleam

14Doar cu dreptatea, și-ntărit,

De-mbrăcăminte i-am slujit.

Neprihănirea, drept manta,

Turban care pe cap îmi sta

Mi-a fost mereu. Eu, orbului,

15Ochi îi eram, iar șchiopului

Picior i-am fost. Le eram tată

16Sărmanilor și cercetată

A omului străin pricină,

Era mereu. Pentru-a sa vină,

17Celui nedrept falca-i rupeam

Și-apoi din dinți, preda-i smulgeam.

18Atunci am zis: „În cuibul meu,

Voiesc să stau și să mor eu.

Multe vor fi zilele mele;

Ca și nisipul fi-vor ele,

19Iar rădăcinile-mi vor da

De apă și îmi va uda

Roua, coroana înfrunzită,

20Iar slava mea va fi-nverzită

Și arcul meu, întinerit.”

21De toți, atent, eram privit.

În liniște mă ascultau

Și sfaturile-mi așteptau.

22Când de vorbit terminam eu,

Nimenea, la cuvântul meu,

Nu mai avea de-adăugat

Nimic, ci eram aprobat,

Căci rouă binefăcătoare

Fusese a mea cuvântare.

23Ca pe o ploaie m-așteptau

Cu toții; gurile-și căscau,

Ca după-a primăverii ploaie.

24Când îi vedeam că li se-nmoaie

Inima-n piept, eu le zâmbeam

Și astfel îi îmbărbătam.

Nimeni s-alunge, nu putea,

Seninul, de pe fața mea.

25Mie – la oamenii acei –

Să merg, să povestesc cu ei,

Mult mi-a plăcut. Mă așezam

În frunte și parcă eram

Un împărat, între soldați,

Mângâietor, printre-ntristați.”