Plângerile lui Ieremia 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Plângere asupra sorții poporului

1Vai, vai! Cum s-a mai nimerit

Că aurul s-a înnegrit!

Vai, vai! Cum s-a mai preschimbat,

Acuma, aurul curat!

Vai, vai! Cum s-au mai risipit

Pietrele ce-au alcătuit

Sfântul Locaș al Domnului,

Pe marginile drumului!

2Cum au ajuns a fi priviți

Fiii aleși și prețuiți,

Care sunt ai Sionului!

Cum sunt priviți, azi, fiii lui,

Aceia care se vădeau

Că precum aurul erau!

Ca niște vase, azi, ei sânt –

Vase făcute din pământ –

Ca o lucrare, așadar,

A mâinilor unui olar!

3Chiar și șacalii se așează,

Cu grijă, și își alăptează

Puii, dar fiica cea pe care

Sărmanul meu popor o are,

Fără de milă se vădește,

Ca struțul care viețuiește

Într-un ținut ce-i pustiit.

4Sugarului i s-a lipit

Limba, de cerul gurii – iată –

Că e, de sete-acum, uscată.

Pruncii cer pâine; nimenea,

Însă, nu poate să le-o dea.

5Aceia care au avut

Hrană aleasă, au căzut,

Pe ulițe și-au leșinat,

Căci foametea i-a înhățat.

Aceia care-au fost crescuți

În purpură, fiind ținuți,

Mereu, numai pe perne moi,

De o grămadă de gunoi

Ajuns-au, parte, a avea

Și a se bucura de ea!

6Căci vina fiicei cea pe care

Sărmanul meu popor o are,

Mai mare e, decât e cea

Pe cari Sodoma o avea

Și care fost-a nimicită

De pe pământ, într-o clipită,

Fără ca să fi pus – cumva –

Mâna, asupră-i, cineva.

7Acei care o cârmuiau,

Strălucitori se dovedeau,

Căci ei mai tare-au strălucit

Decât zăpada, negreșit.

Ei, mult mai albi, s-au arătat,

Decât e laptele vreodat’.

8Acum, a lor înfățișare

Mai negricioasă ne apare,

Decât este funinginea.

Nu-i mai cunoaște nimenea

Pe uliță căci, negreșit,

De oase, pielea s-a lipit,

Iar a lor față se arată

A fi ca lemnul de uscată.

9Cei cari de sabie-s loviți –

Și pier – sunt mult mai fericiți,

Decât cei cari ajung să cadă

În gheara foametei drept pradă,

Pentru că parte n-au avut

De rodul care s-a făcut

În câmp și astfel – negreșit –

Puterile li s-au sleit!

10Iată, cu toată mila lor,

Ajuns-a carnea pruncilor

Să fie fiartă, de femei,

Pentru că, hrană, le sunt ei,

În mijlocul necazului

Precum și al prăpădului

Căzut pe fiica cea pe care

Sărmanul meu popor o are.

11Domnul sleitu-Și-a urgia.

Vărsat-a, în Sion, mânia

Și-n temelii i-a pus un foc,

Pentru a-l mistui pe loc.

12Toți împărații care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Să creadă, nu ar fi putut –

Și-asemenea n-ar fi crezut

Nici oamenii pământului –

Că al Ierusalimului

Dușman, ajunge-va a-l bate

Și că intra-va în cetate.

13Faptul acest e rodul lor –

A tuturor păcatelor –

Făcute de ai săi preoți,

Precum și de prorocii toți,

Pentru că-n el, ei au vărsat

Sângele cel nevinovat!

14Cu acel sânge s-au mânjit.

În urmă, ei au rătăcit

Pe ulițe și nimenea

Să se atingă, nu putea,

De straiul lor cel îmbibat

Cu sângele ce l-au vărsat.

15„Vă depărtați, vă depărtați,

Voi cei ce sunteți necurați!” –

Li se striga – „Nu cumva, voi

Să vă atingeți și de noi!”

Când printre neamuri pribegeau

Și fără țintă alergau,

Li se zicea: „Să nu-ndrăznească,

Aici, ca să mai locuiască!”

16Domnul, pe toți, i-a-mprăștiat

Atuncea când S-a mâniat

Și către ei, n-a mai privit!

Vrăjmașul care a venit,

La preoți nu s-a mai uitat,

Nici milă nu a arătat

Față de cei bătrâni pe care,

Sărmanul meu popor îi are.

17Privirile ni se sfârșeau,

Iar ochii noștri se roteau

Zadarnic după ajutor!

Cătam cu toții, rugător,

Către un neam și-am tot sperat,

Dar izbăvire nu ne-a dat.

18Ai noștri pași pândiți erau,

Căci să ne-mpiedicăm voiau

Cu toții, ca să încetăm,

Pe ulițe, să mai umblăm.

Sfârșitul ni se-apropia

Și timpul ni se împlinea…

Da, se părea că, negreșit,

Pieirea noastră a sosit!

19Mai iuți decât se dovedeau

Vulturii cerului erau

Aceia ce ne-au prigonit.

Pe munți și văi, ne-au fugărit.

Chiar și-n pustie ne-au cătat,

Căci ne-au pândit neîncetat.

20Acela ce ne-a fost suflare

A vieții – unsul cel pe care

Îl avea Domnul – înadins,

În gropile lor a fost prins.

Prins a ajuns să fie el,

Cu toate că ziceam astfel:

„La umbră, sub ale lui ramuri,

O să trăim noi, printre neamuri.”

21„Saltă – mereu – cu veselie

Și chiuie de bucurie

Tu, fiică a Edomului,

Stăpână a ținutului

Din țara Uț, în care stai

Și unde locuință ai!

Însă potirul, să știi bine

Că o să treacă și la tine.

Vei bea și-ai să te amețești

Și tu și-ai să te dezgolești!

22Ascultă dar tu, cea pe care,

Sionul, drept fiică, o are:

Nelegiuirea, săvârșită

De tine, este ispășită.

Domnul nu are să mai vie

Să te trimeată în robie.

Dar ție, însă – cea pe care

Edomul, drept fiică, o are –

Are să-ți fie pedepsită

Nelegiuirea săvârșită,

Iar ale tale mari păcate,

Pe față au să fie date.”