Romani 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„O întrebare-acuma am:

Strămoșul nostru – Avraam –

Ce a putut primi el, oare,

Doar prin credința ce o are?

2Avram – dacă e socotit,

Prin fapte, drept neprihănit –

Se poate lăuda, mereu,

Dar nu față de Dumnezeu.

3Mai țineți minte ce s-a zis,

Ceea ce, în Scripturi, s-a scris?

„Avram, pe Domnul, L-a crezut

Și, acest lucru, a plăcut;

Iar Dumnezeu l-a socotit

Precum că e neprihănit.”

4Aceluia care lucrează,

O plată i se datorează,

Iar plata ce-i e cuvenită,

Nu îi e, drept har, socotită,

Căci plata care i s-a dat

Îi este dreptul datorat.

5Acuma dar, omul acel

Cari nu lucrează, însă, el,

Credință numai, dovedește,

În Cel care îl socotește –

Pe păcătos – neprihănit,

Ajunge-va ca socotit

Să-i fie felul de gândire –

Credința lui – neprihănire.

6David îi spune „fericit”,

Celui pe cari, neprihănit,

Ajunge-a-l socoti, mereu –

Fără de fapte – Dumnezeu.

7„Ferice este” – zice el –

„Neîncetat, de omu-acel

Cu făr’delegi și cu păcate,

Acoperite și iertate!

8Ferice e de omul care,

În seamă, Dumnezeu nu are

Să îi mai țină nici un rău,

Iertându-l de păcatul său.”

9Dar astă „fericire”, oare,

O au numai aceia care

Se află, împrejur, tăiați,

Sau poate și cei netăiați?

Căci zicem – cum am amintit –

Că „lui Avram, i-a socotit

Domnul, credința arătată,

Neprihănire”. Totodată,

10Întreb: cum i s-a socotit

Credința? După ce-a primit

Tăierea, precum Legea cere,

Sau înainte de tăiere?

Nu când era-mprejur tăiat,

Ci pe când fost-a netăiat.

11Tăierea împrejur – știți voi –

Dată drept semn i-a fost, apoi,

Ca o pecete ce-a-ntărit

Neprihănirea ce-a primit

Prin crezul ce l-a arătat,

Pe când fusese netăiat.

Și toate-acestea, fraților,

Spre a fi tatăl tuturor

Celor ce cred, dar netăiați,

Sunt, împrejur, acum, aflați,

Ca să le fie socotită –

Și lor – credința dovedită,

Neprihănire. Totodată,

12Avram trebuie a fi tată

Și pentru cei cari, netăiați,

Sunt, împrejur, acum, aflați,

Care credință-au arătat

Și care, astfel, au călcat

Pe urma ce a fost lăsată

De către-Avram – al nostru tată –

Pe vremea când, nimeni, din jur,

Nu se tăiase, împrejur.”

Moștenirea vine prin credință

13„Făgăduința Domnului,

Pentru Avram și toți ai lui –

Pe baza cărei, avem știre,

Că lumea-i fi-va moștenire –

Într-adevăr, n-a fost făcută

Pe baza Legii, ci ținută

Numai pe-acel temei pe care,

Neprihănirea doar îl are

Și care este dobândită

Printr-o credință dovedită.

14Căci dacă sunt moștenitori

Doar cei ce-s aparținători

De Lege – și se țin de ea –

Credința nu va mai avea

Nici o valoare-atunci, căci iată,

Zadarnică ea se arată,

Iar dacă e zădărnicită,

Făgăduința-i nimicită.

15Pentru că Legea, cum se știe,

Aducătoare-i de mânie.

Unde nu-i lege, se-nțelege

Că nu vor fi călcări de lege.

16Moștenitori – s-aveți știință –

Făcuți vor fi, doar prin credință,

Căci se dorește, așadar,

Ca ei, făcuți a fi, prin har,

Pentru a fi chezășuită

Făgăduința dăruită

Întregii seminții, pe care,

Părintele Avram o are:

Nu numai pentr-o seminție,

Care – așa precum se știe –

Sub Lege-acuma, e aflată,

Ci și pentru aceea dată

Doar de credința ei cea mare,

Cari este asemănătoare

Cu-a lui Avram, al nostru tată –

17Așa precum s-a scris odată:

„Te-am rânduit, ca tu să vii

Și, pentru mulți, tată, să fii.”

În fața Domnului, astfel,

Tată al nostru, este el,

Căci el, pe Domnul, L-a crezut

Și, prin credință, a știut

Că El, pe morți, îi înviază,

Că-n fața Lui se-nfățișează

Lucruri care nu au ființă,

Venind după a Sa voință.

18Nădăjduind neîncetat –

Și-atunci când nu s-a arătat

Nici o nădejde – a crezut

Și-n felu-acesta a putut

S-ajungă, multor neamuri, tată,

Precum i s-a promis odată:

„Nespus de mult, te voi sălta

Și voi spori sămânța ta”.

19Și pentru că s-a dovedit

Tare-n credință, n-a privit

La trupul său ce-mbătrânise –

Aproape-un secol împlinise –

Și nici la Sara, cari, nici ea,

Copii, să aibă, nu putea.

20Nicicând, Avram nu s-a-ndoit,

De ce i-a fost făgăduit,

De Dumnezeu – prin necredință –

Ci tare, în a sa credință,

Slavă I-a dat, lui Dumnezeu,

21Încredințat, că El, mereu,

Tot ceea ce făgăduiește,

Cu siguranță, împlinește.

22Astfel, credința lui vădită,

„Neprihănire-i socotită”.

23Cuvintele care s-au scris –

Adică ceea ce v-am zis,

Cum că „credința-i dovedită,

Neprihănire-i socotită” –

Nu-i pentru el doar, căci, apoi,

24Scrise au fost și pentru noi,

Care, în urmă, am venit,

Ca să ne fie socotit

Și crezul nostru-n acest fel,

Pentru că noi credem în Cel

Cari, din mormânt, L-a ridicat

Pe Domnul nost’, când L-a-nviat,

Din moarte, pe Hristos Iisus.

25El a fost dat, precum am spus,

Pentru a noastră făr’delege

Și a-nviat – se înțelege –

Pentru că fost-am socotiți

A fi și noi, neprihăniți.”