Deuteronomul 32 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cântarea lui Moise

1Iată cuvintele pe care

Le-a așezat Moise-n cântare:

„Luați aminte ceruri, voi,

Căci am să vă vorbesc apoi!

Ascultă – cu luare-aminte –

Pământule, aste cuvinte,

Pe care am să le rostesc.

2Iată că eu vă dăruiesc,

Acum, învățătura mea:

Ca ploaia, vreau să curgă ea;

Precum o rouă pe pământ

Să cadă și al meu cuvânt,

Ca ploaia iute ce dă viață

Cernându-se peste verdeață,

Ca stropii ei care învie

Covorul ierbii din câmpie.

3Numele Domnului, voiesc,

În fața voastră, să-L vestesc.

Slavă, să înălțați mereu,

Pentru-al vost’ Domn și Dumnezeu!

4El este Stânca întărită.

Lucrarea Sa-i desăvârșită.

Drepte sunt căile pe care

Al nostru Dumnezeu le are.

Întotdeauna – ne-ndoios –

Domnul se-arată credincios,

Iar nedreptatea nu trăiește

În Dumnezeu. El se vădește

A fi, mereu, drept și curat.

5Dar ai Săi oameni s-au stricat;

Copiii Lui, netrebnicie,

Au dovedit. Ea o să fie,

Neîncetat, rușinea lor –

Rușinea-ntregului popor.

Neam îndărătnic și stricat!

6Purtarea ta a arătat

Cum, pe-al tău Domn, Îl răsplătești,

Popor nechibzuit ce ești!

Popor lipsit de-nțelepciune!

Oare nu El ți-e Tată? Spune!

Oare nu El, cu-a Sa știință,

A întocmit a ta ființă?!

7De vremuri vechi, să-ți amintești

Și anii să îi socotești

Prin oamenii care-au plecat,

Ducându-se leat după leat.

Să îl întrebi pe al tău tată,

Căci el te va-nvăța, îndată.

Dacă-ntrebări, tu le vei pune

Bătrânilor, ei îți vor spune.

8Când Cel Prea ‘Nalt a dăruit –

Precum cu cale a găsit –

O moștenire, tuturor –

Parte făcând neamurilor –

Pe oameni, El i-a despărțit

Și în popoare i-a-mpărțit;

A așezat hotarul lor –

Pământul oricărui popor –

Gândind la numărul pe care

Neamul lui Israel îl are,

9Pentru că partea Domnului

Este acest popor al Lui.

Din Iacov, este neamu-acel,

Pe care-l moștenește El.

10Poporu-acesta, rătăcit

Într-un pustiu, El l-a găsit.

Doar urlete înfricoșate,

În marea lui singurătate,

Se auzeau, necontenit.

El l-a luat și l-a-ngrijit,

Cu dragoste, pe-acel popor;

Ca pe lumina ochilor,

El l-a păzit, neîncetat –

11Așa precum și-a scuturat

Vulturul cuibul, bunăoară,

Cari, peste puii săi, când zboară,

Deschide larg aripa lui

Și-i ia în pene pe-ai săi pui.

12La fel făcut-a Dumnezeu:

El l-a călăuzit, mereu –

Singur fiind – pe-al Său popor.

N-a existat, în jurul lor,

Vreun dumnezeu străin, căci El –

Doar Dumnezeu – a fost Acel

Cari l-a vegheat, necontenit.

13În țară, Domnul l-a suit,

Iar Israelul a mâncat

Rodul ce-a fost în câmp aflat.

Ba și mai mult i-a dat El încă:

Să sugă miere-apoi, din stâncă,

Și untdelemn din acea care

Fusese stânca cea mai tare.

14Unt de la vaci, lapte de oi,

Grăsimea mieilor apoi

Și a berbecilor pe care,

Pe-al său cuprins, Basanu-i are

Și-apoi grăsimea țapilor

Și-a grâului ogoarelor,

Poporul a mai căpătat.

Iar de băut, Domnul a dat,

Vinul, pentru al Său popor,

Cari sânge-i al strugurilor.

15S-a îngrășat, în acest fel –

Atunci – poporul Israel

Și din picior, a azvârlit; –

Te-ai îngrășat și te-ai lățit! –

A săvârșit un lucru rău:

Pe Domnul – Ziditorul său –

Poporu-atunci L-a părăsit

Și astfel, a nesocotit

Chiar Stânca mântuirii sale.

16A reușit – pe-această cale –

Să-L întărâte-apoi, mereu,

Pe al său Domn și Dumnezeu.

Prin dumnezei străini de el –

La gelozie – pe Acel

Care e Domn adevărat,

Acest popor L-a ațâțat.

Prin urâciunea săvârșită,

Mânia Lui a fost stârnită,

17Căci al lui Israel popor

A adus jertfe dracilor,

Precum și unor dumnezei

Care, străini erau, de ei –

Pe care nu i-au cunoscut,

Căci de curând au apărut –

De care nici nu se temeau

Părinții lor, pe când trăiau.

18A lui Israel adunare

A părăsit Stânca, din care,

A fost născută și-a uitat

De Cel prin cari s-a-ntemeiat.

Atunci când Domnul a văzut,

Lucrul pe care l-a făcut

19Poporul Său, S-a mâniat;

Pe-ai Săi copii, S-a supărat

20Și-apoi, în urmă, a vorbit:

„Îmi voi ascunde, negreșit,

De ei, de-acuma, Fața Mea,

Și-abia atuncea vor vedea

Care va fi al lor sfârșit,

Pentru că ei s-au dovedit

Că au ajuns un neam stricat.

Necredincioși s-au arătat

A-Mi fi acești copii ai Mei,

Prin tot ceea ce-au făcut ei.

21La gelozie – ne-ncetat –

Aceștia M-au întărâtat,

Prin tot ce nu e Dumnezeu.

Prin idolii deșerți, mereu,

Au vrut a Mă întărâta.

De-acum, și Eu voi căuta

Să-i întărât la gelozie

Și să stârnesc a lor mânie,

Printr-un popor cari nu-i popor

Și printr-un neam neștiutor.

22Iată, aprind a Mea mânie:

Voi arde până-n temelie

Și locuința morților

Și temelia munților.

Voi arde-n para focului

Și roadele pământului.

23Nenorociri am să stârnesc

Și-apoi, am să le-ngrămădesc

Pe toate, peste-al Meu popor.

Săgeți arunc, asupra lor,

24Încât foamea o să-i topească

Și friguri au să-i chinuiască,

Pân’ se vor stinge. Boli cumplite

Îi vor lovi; le voi trimite

Și fiarele cu colții lor

Și-apoi otrava șerpilor.

25Atunci când vor ieși afară,

De sabie, ei au să piară;

Când înlăuntru-au să se-adune,

O groază mare-i va răpune.

Cel tânăr nu e ocrotit;

Fata, și ea a-mpărtășit

Aceiași soartă ca și el;

Sugarul va păți la fel;

Iar cel bătrân, de-asemenea,

Aceiași soartă va avea.

26Voiam să zic: „Cu o suflare

Îl voi lua pe fiecare”,

Voi șterge pomenirea lor

Din mijlocul popoarelor!

27Dar de vrăjmașii lor Mi-e teamă,

Căci vor veni – de bună seamă –

Numai ocări, ca să rostească;

Apoi, au să se amăgească,

Spunâdu-și: „Tot ce am văzut,

Prin mâna noastră, s-a făcut.

Nu Dumnezeu le-a săvârșit,

Ci brațul nostru întărit!”

28Ei sunt un neam cari și-a pierdut

Tot bunul simț ce l-a avut,

Și-n ăst fel, oamenii acei

Nu au pricepere, în ei.

29Dacă-nțelepți s-ar dovedi,

Ar înțelege și-ar gândi

La ce va fi în viitor –

Ce va păți al lor popor.

30Cum oare-ar fi putut să fie

Când unul urmărea o mie,

Sau când, pe fugă, puteau doi,

Să pună zece mii apoi,

Dacă de Stânca ce-o aveau,

Vânduți, acuma, nu erau –

Dacă nu i-ar fi părăsit

Domnul, care i-a sprijint?

31Pentru că iată, stânca lor –

Adică, a vrăjmașilor –

Nu este ca Stânca pe care

Poporul nost’, acum, o are.

Vrăjmașii noștri n-au putință

Să judece-n astă privință.

32Căci vița lor – se știe bine –

Din al Sodomei sad, provine

Și din Gomora. Otrăviți,

Sunt strugurii, din ei, ieșiți.

Boabele lor, necontenit,

A fi amare, s-au vădit.

33Venin de șerpi, e vinul lor,

Și are al aspidelor

Otravă, în a lui licoare.

34Lucrul acesta nu e oare,

Ascuns, la Mine? Nu-i dosit?

Nu-i oare el, pecetluit,

Printre comorile pe care

Al vostru Dumnezeu le are?

35Am răzbunarea-n stăpânire

Și am să dau o răsplătire,

Așa cum vreau, la fiecare,

Simțind cu toți, atunci, că are

S-alunece al lor picior.

Ziua nenorocirii lor

Este aproape și-i pândește –

Ce-i pregătit nu zăbovește!”

36Domnul va face judecată,

Cu-al Său popor, curând; dar iată

Că, milă, Domnul va avea,

De robii Săi, când va vedea

Cum că puterea le-a sleit,

Când nici rob nu va fi găsit,

Dar nici slobod, al Său popor.

37„Unde sunt dumnezeii lor,” –

Are să-ntrebe Dumnezeu –

„Stânca pe care ei, mereu,

Ca adăpost, o foloseau,

38Sau dumnezeii cari mâncau

Toată grăsimea jertfelor

Și au băut tot vinul lor?

Să vină! Să se-arate, iute!

Să se arate, să-i ajute!

39Să știți că singur Dumnezeu,

Sunt Eu și Eu voi fi, mereu!

Nu este – înțelegeți bine! –

Alt dumnezeu, afar’ de Mine!

Doar Eu dau viață tuturor,

Și Eu sunt Cel care omor.

Tot Eu sunt Cel care rănesc,

Dar și Cel cari tămăduiesc.

Nu poate scoate nimenea,

Pe cineva, din mâna Mea!

40Căci Eu sunt Cel care-Mi ridic

Mâna în sus, spre cer, și zic:

„Cât e de-adevărat că Eu

Sunt Cel care trăiesc mereu,

41În timpul care o să vie,

La fel de drept are să fie

Că fulgerul sabiei Mele

L-ascut în vremurile-acele

Și mâna-Mi va fi ridicată

Ca să pornesc o judecată.

Atuncea, am să Mă răzbun,

Pe cei ce-n contra Mea se pun,

Iar pe toți cei care-Mi nutresc

Ură, am să îi pedepsesc.

42De a Mea sabie-ascuțită,

Le va fi carnea, înghițită.

Săgețile ce le trimit –

Cu care îi voi fi lovit –

De sângele morților lor

Precum și de al prinșilor –

Din capetele de fruntași

Ai celor care-Mi sunt vrăjmași –

Vor fi cuprinse de beție,

Căci din belșug, el o să fie.

43Voi neamuri, toate, ascultați!

Mereu, laude, să cântați

Pentru poporul Domnului,

Căci sângele robilor Lui,

Domnu-l va răzbuna, mereu.

Iată că Domnul Dumnezeu

Trimite a Lui răzbunare

Peste potrivnicii ce-i are;

În urmă, face ispășire

În țară, pentru-ntreaga fire

Și pentru toți cei ce-s ai Lui –

Pentru poporul Domnului.”

44Moise – atuncea – a venit

În fața lor și a rostit

Toate cuvintele pe care

El le scrisese în cântare.

Când aste lucruri le spunea,

Moise-a avut, alăturea,

Pe Iosua, pe-acela care,

În Nun, obârșia, își are.

45După ce Moise-a isprăvit,

Toată cântarea de rostit,

Poporului lui Israel,

46El i-a vorbit, în acest fel:

„Puneți, în inimi, fiecare,

Toate cuvintele pe care

Vă jur azi să le-mpărtășiți

Și-n urmă, să le porunciți,

Urmașilor, să le păzească

Și ne-ncetat, să împlinească

Toate poruncile pe care,

Cuprinse-n ea, legea le are.

47Aceste lucruri arătate,

Nu sunt fără însemnătate,

Căci ele vă privesc pe voi

Și toată viața voastră-apoi,

În țara ‘ceea minunată

Cari are să vă fie dată –

Așa cum Domnul are-n plan –

Când veți păși peste Iordan.

Atunci când o să stăpâniți

Țara pe care-o moșteniți,

Păzind poruncile primite,

Vă vor fi zilele lungite.”

Domnul vorbește lui Moise

48Domnul, apoi, iar l-a chemat,

Pe Moise, și a cuvântat:

49„Pe munte-acum, tu să te sui –

Pe Abarim – pe vârful lui;

Pe Nebo-apoi vei fi trecut,

În al Moabului ținut.

De sus, din vârful muntelui,

Din fața Ierihonului,

Spre Canaan, privește-n zare,

Să vezi și tu țara pe care,

Acum, în stăpânire, vreau,

Lui Israel, ca să i-o dau.

50Pe muntele acela mare,

Ai să-ți închei a ta lucrare,

Căci vei muri, pe vârful său,

Și astfel – la poporul tău –

Tu ai să fii adăugat,

La fel precum s-a întâmplat

Și cu Aron – fratele tău –

Care-a murit, la rândul său –

Când se afla-n muntele Hor –

Trecând lângă al său popor.

51Acum, nici tu nu intri-n țară,

Ci o privești doar, din afară,

Pentru că ați păcătuit,

În contra Mea. Nu M-ați sfințit,

La apele Meriba – care

Sunt în pustiu-acela mare

Ce precum știi, Țin, e chemat

Și lângă Cades, e aflat.

Acolo, voi nu M-ați sfințit –

Așa cum ar fi trebuit –

În fața-ntregului popor.

52De-aceea, astăzi – țara lor –

Din depărtare-o vei vedea,

Dar tu nu vei intra, în ea.”