1„Aminte să-Ți aduci, de-ndat’,
Doamne, de tot ce s-a-ntâmplat!
Privește Doamne, către noi,
Să vezi ocara noastră-apoi!
2Niște străini au dobândit
Ceea ce noi am moștenit!
Casele noastre le-au luat
Cei cari în alte țări au stat!
3Acum, orfani ajuns-am – iată –
Căci am rămas fără de tată.
Mamele noastre s-au trezit
Că văduve s-au pomenit.
4Apa, pe bani doar, o primim,
Iar lemnele, noi le plătim.
5Dușmanii noști’ ne urmăresc
Și îndârjiți ne prigonesc.
Când obosim, nu ne dau tihnă
Și n-avem loc pentru odihnă.
6Către Egipt, noi ne-am uitat
Iar brațul ni l-am îndreptat,
Apoi, către Asiria,
Căci am sperat ca să ne dea
Belșug de pâine, să mâncăm
Și astfel să ne săturăm.
7Părinții au păcătuit,
Însă cu toții au murit,
Iar ale lor păcate-apoi,
În lume, azi, le purtăm noi.
8Robii ajuns-au ca să fie
Stăpânii noștri, în robie
Și nu e nimenea să poată,
Din ale lor mâini, să ne scoată.
9Pâinea pe care-o căutăm,
Doar cu primejdie-o mâncăm,
Pentru că viața noastră – iată –
De sabie-i amenințată,
Chiar dacă suntem în pustie.
10Pielea ajuns-a să ne fie
Ca un cuptor și arde tare,
De frigul cel pe cari îl are
Doar fierbințeala foametei.
11Când, în Sion, pătruns-au ei,
Femeile le-au necinstit.
Aceeași soartă-au suferit
Fecioarele cele pe care,
Iuda, în țara lui, le are.
12Mai marii noștri-au fost luați
De către ei și spânzurați.
Pe cei bătrâni, nu i-au cinstit.
13Pe-ai noștri tineri i-au silit
Ca să râșnească, ne-ncetat.
Copii-au fost puși la cărat
Poveri de lemne. Mulți slăbeau
Și sub poveri se prăbușeau.
14Bătrânii nu mai merg să stea
La poartă și de-asemenea
Și tinerii au încetat
Cu al lor cântec minunat.
15S-a dus a noastră bucurie,
Făcând loc jalei ca să vie,
Loc ca să ia jocurilor
Avute de al nost’ popor.
16Cununa care s-a aflat,
Pe capul nostru, a picat!
E vai de noi, căci – negreșit –
Cu toții am păcătuit!
17Dacă, în inimi ne-a intrat
Durerea și s-a-ntunecat
Privirea și a noastră frunte,
18E doar pentru că acel munte
Ce este al Sionului
E pustiit. Pe creasta lui,
Numai șacali hălăduiesc,
Căci ei, doar, îl mai locuiesc.
19Dar Tu, Doamne, împărățești
Și pe vecie stăpânești.
Scaunul Tău, cel de domnie,
Din neam în neam are să ție!
20De ce dar, să ne uiți apoi,
În vecii vecilor, pe noi?
Și pentru ce să Îți dorești,
Mult timp, ca să ne părăsești?
21Spre Tine-ntoarce-ne și-apoi,
La Tine alerga-vom noi!
Mai dă-ne zile, bunăoară,
Precum au fost odinioară!
22Oare, de tot ne-ai lepădat?
Atât de mult, te-ai mâniat?
Peste măsură, oare-apoi,
Să Te fi supărat, pe noi?”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
