Leviticul 25 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Anul sabatic

1Domnul, lui Moise, i-a vorbit

Și iată ce i-a poruncit:

2„Copiilor lui Israel,

Vorbește-le, în acest fel:

„Atuncea când o să intrați

În țara ce-o s-o căpătați,

Pământul trebuie lăsat

Să se-odihnească; un Sabat,

Să țină-n cinstea Domnului.

3Aceasta este voia Lui:

În șase ani, vă semănați

Ogoarele; să vă tăiați,

În acest timp, viile; voi

Să strângeți roadele apoi.

4Însă atunci când o să vie

Al șaptelea an, vreau să fie –

Pentru ogoare – un Sabat

Cari pentru tihna lor e dat.

Ținut în cinstea Domnului,

Va fi Sabatul câmpului.

În anu-acela de Sabat,

Nu va fi câmpul semănat,

Nici via nu va fi tăiată.

5N-are să fie secerată –

În acel an – nici roada care,

Întâmplător, pe câmp, răsare

Din boabele care-au căzut

Când secerișul s-a făcut.

De-asemenei, strugurii din vie,

Nu vor putea, culeși, să fie.

Va fi un an pentru odihnă,

Și va ședea pământu-n tihnă.

6Doar ce va da – nesemănat –

Ogorul, în acel Sabat,

Voi veți putea să folosiți,

În timpul lui, să vă hrăniți.

Rodul acesta-i pentru voi,

E pentru robii voștri-apoi,

E pentru cei cari se tocmesc

La voi, cu ziua, de muncesc,

Și pentru cei care-au venit

La voi, străini, de-au locuit.

7De-asemeni, e al vitelor,

Precum e și al fiarelor.

Tot ce dă câmpul, de la sine,

Pentru a voastră hrană, vine.”

Anul de veselie – Răscumpărarea averilor și robilor

8„Tu, șapte săptămâni, voiesc

Apoi, să numeri. Trebuiesc –

Aceste săptămâni luate –

Numai din ani, de-a fi formate.

De șapte ori s-adăugești

Tot șapte ani, când socotești,

Iar toate zilele-nsumate –

Din șapte săptămâni formate

Numai din ani – vă vor da vouă,

În număr, patruzeci și nouă

9De ani. În luna a șaptea,

A zecea zi când va cădea,

Din trâmbițe o să sunați

În țară, ca să anunțați,

În acest fel, pe orișicine,

Că ziua ispășirii vine.

10Al cincizecilea an, să știți

Că trebuie să îl sfințiți.

Dați veste, peste-ntreaga fire,

Că a venit o slobozire

În țară, peste toți acei

Cari sunt locuitori ai ei.

Anul acela, vreau să fie,

Pentru voi, an de veselie.

Către moșia ce o are,

Se va întoarce fiecare;

La ale voastre case-apoi,

În acel an, să mergeți voi,

Căci i se cere omului

Să meargă la familia lui.

11Al cincizecilea an să fie –

La voi – un an de veselie.

Atuncea, să nu semănați;

De-asemenea, nu secerați

Nimic, din roadele acele,

Date de câmpuri, de la ele.

Roadele viei netăiate,

Nu trebuie-a fi adunate.

12Când acel an are să vie,

Va fi un an de veselie;

Iar voi va trebui să știți,

Ca pe „ceva” sfânt să-l priviți:

Să nu mâncați, în timpul lui,

Din rodul nou, al câmpului.

13În acel an de veselie,

Oricine trebuie să vie

La casa și familia lui.

14Dacă, „ceva”, aproapelui,

Îi vindeți, sau de cumpărați

Voi de la el, nu vă-nșelați

Unii pe alții mai apoi,

Căci frați, cu toții sunteți voi.

15Când cumperi ceea ce dorești

De la vecini, să socotești –

Din anul cel de veselie –

Vremea, iar cel ce-ți vinde ție

Va socoti, la rândul lui,

Anii din vremea rodului.

16Cu cât mai mulți ani au să fie,

Să ridici prețul; de-au să vie

Ani mai puțini, când calculezi

Tu, prețul, să îl micșorezi,

Căci ceea ce ți s-a vândut

Sunt secerișuri ce-au trecut.

17Nu vă-nșelați dar, între voi,

Ci temeți-vă mai apoi,

De Domnul vostru, tot mereu.

Eu sunt al vostru Dumnezeu!

18Legile Mele, le păziți!

Poruncile-Mi, de le-mpliniți,

Fără de frică o să stați

În țara ce o căpătați.

19Țara, la vremea rodului,

Vă dă roadele câmpului.

Din ele, voi o să mâncați,

Mereu, ca să vă săturați;

Iar spaime, nu veți mai avea,

Când o să locuiți în ea.

20Când vă veți întreba apoi:

„Oare, cu ce ne hrănim noi –

În anul cel de veselie –

Când seceriș n-o să mai fie?”,

21Eu, binecuvântarea Mea,

Am să vi-o dau, și veți avea,

În anul șase – negreșit –

Pe câmpuri, rodul întreit.

22În anul opt, veți semăna,

Iar până când veți aduna

Rodul cel nou, aveți să fiți,

Cu vechile roade, hrăniți.

23Pământurile n-au să fie

Vândute, pentru veșnicie,

Căci țara-n care-o să intrați,

Este a Mea. Voi o să stați

La Mine-n vremile ce vin,

Ca venetic și ca străin.

24De-aceea voi, în țara-n care

Intrați, drept de răscumpărare,

Pentru pământ, voiesc să dați,

Atunci când o să v-așezați.

25Când al tău frate sărăcește

Și de nevoie trebuiește

Să-și vândă-o parte din moșie,

Va trebui atunci să vie

Un neam de-al lui, o rudă care

E-n drept pentru răscumpărare,

Răscumpărându-i fratelui,

Vânzarea, din moșia lui.

26Dacă un om nu va avea,

Pe lângă el, pe nimenea –

Un neam, o rudă oarecare –

Cu drept pentru răscumpărare,

Și dacă se va fi văzut

Că poate singur – cea vândut –

Ca să răscumpere, să știți

27Că trebuie să socotiți

Anii trecuți de la vânzare

Și-apoi să-i dea acelui care –

Al său pământ – îl stăpânește,

Doar partea care prisosește.

Cumpărătorului, să-i dați

Această parte, și-l lăsați

Pe cel ce a vândut să vie,

Apoi, la fosta lui moșie.

28Când n-are cum să-l dea-napoi,

Lucrul vândut rămâne-apoi,

La cel care l-a cumpărat.

El trebuie a-l fi păstrat

Până când va avea să vie

Anul acel de veselie.

Abia atuncea, înapoi,

Veni-va omul, iar apoi,

Cel care-a fost cumpărător

Să iasă din al lui ogor.

29Dacă se va-ntâmpla, cumva,

Să vândă-o casă cineva –

Și-această casă, locuită,

E-ntr-o cetate întărită

Cu ziduri – vânzătorul are

Dreptul pentru răscumpărare

Asupra ei, un an, ținut

De când aceasta s-a vândut.

30Dar dacă nu-i răscumpărată

Această casă așezată

Într-o cetate-n anul care

E dat pentru răscumpărare,

Vândută, ea are să fie

Și va rămâne, pe vecie,

Apoi, cumpărătorului,

Precum și urmașilor lui.

31Cât despre casele din sate,

Cari nu se află-n vreo cetate

Împrejmuită, ele sânt

Privite țarini de pământ,

Și-n anul cel de veselie,

Răscumpărate, pot să fie.

32Acuma dar, referitor

La casele Leviților –

Și la cetăți de-asemenea –

Pe care ei le vor avea:

Dreptul pentru răscumpărare,

Asupra caselor pe care

Au să le vândă, le e dat

Ca să îl aibă, necurmat.

33Când cumpărați, de la Leviți,

O casă, trebuie să știți

Că-n anul cel de veselie,

Casa trebuie să revie

La fostul ei stăpân apoi.

Afară, deci, veți ieși voi,

Din casele Leviților,

Căci ele sunt averea lor,

Pe care-n Israel o au,

Pe care Eu am să le-o dau.

34Ogoarele cetăților,

Cari sunt ale Leviților,

Nu se vor vinde. Ei să fie

Stăpâni, pe ele, pe vecie.

35Atunci când o să sărăcească

Și nu mai poate să muncească

Fratele tău, tu dator ești

Ca, tot mereu, să-l sprijinești,

Ca pe-un străin, sau venetic.

Tu sprijinește-l – Eu îți zic –

Să poată a trăi cu tine

Și astfel, să îți meargă bine.

36Dobândă, să nu-i iei, nicicând.

Să nu îți dea, cumva, prin gând,

Să îi iei camătă. Mereu,

Tu teme-te de Dumnezeu,

Și lasă a trăi, cu tine,

Și frate’ tău, să-ți fie bine.

37Ai tăi bani, nu-i împrumuta

Cu vreo dobândă; hrana ta

N-o da cu camătă, căci Eu

38Sunt și voi fi Domnul, mereu.

Eu, din Egipt, te-am scos afară

Și-acum îți dăruiesc o țară –

Cea a Canaanului – căci Eu,

Îți voi fi Domn și Dumnezeu.

39Când al tău frate – lângă tine –

Va sărăci și-n urmă vine

Să ți se vândă, să nu-l pui

Să-ți facă munca robului.

40La tine, el va fi privit

Ca și un om care-i tocmit

Cu ziua, ca un venetic.

Să te-ngrijești de el – îți zic –

Căci slujba lui o să se-ncheie,

În anul pentru veselie.

41Atunci – când anu-acela vine –

Are să iasă de la tine

Și el și cei ce-l însoțesc –

Copiii lui – căci Eu doresc

Să meargă la al său ogor –

La țarina părinților –

Și cu familia lui să fie,

42Pentru că Îmi slujește Mie.

Și tu, și el, sunteți acei

Cari sunteți slujitorii Mei.

Din al Egiptului ținut,

V-am scos și, liberi, v-am făcut.

Să nu-ți vinzi fratele, nicicând,

Așa precum, robii, se vând.

43Atuncea când, stăpân, îi ești,

Cu-asprime, să nu-l stăpânești,

Ci teamă, tu să ai, mereu,

De al tău Domn, de Dumnezeu.

44Când robi sau roabe, îți dorești,

Putea-vei să îți târguiești,

Doar de la neamuri: bunăoară,

La cele ce te înconjoară.

45Dacă alți robi ai să mai vrei,

Tu vei putea ca să îi iei,

De la acela care vine

Pentru a locui la tine,

Și e străin. Din casa lui,

Îngăduit e orișicui

Ca robi să-și cumpere apoi.

Robii aceștia, pentru voi,

Precum e o avere sânt,

Aflată pe al vost’ pământ.

46Aveți dar, împuternicire,

Să îi lăsați, drept moștenire,

Urmașilor de după voi

Și fiilor lor mai apoi,

Precum se lasă o moșie.

Robi îi veți ține, pe vecie.

Nu vă purtați în acest fel,

Cu cei ce sunt din Israel.

Mereu, vreau să îi ocrotiți:

Cu-asprime, să nu-i stăpâniți,

Pentru că sunt ai voștri frați.

De-aceea, Eu vă zic: vegheați!

47Dacă din cei ce vin la voi –

Străini sau venetici – și-apoi,

Ajung să se îmbogățească

Iar frate’ tău să sărăcească

Și-ajunge ca, străinului –

Sau unuia din neamul lui –

48El să se vândă, mereu are

Un drept pentru răscumpărare,

Cu toate că s-a fost vândut.

Un frate, dacă a avut,

Să îl răscumpere pe cel

Ce s-a vândut. De-asemeni, el

49Mai poate fi răscumpărat

De unchiul său care-i bogat,

De fiul unchiului apoi,

Sau de o rudă, dintre voi,

Care îi e apropiată,

Ori, de el însuși, totodată –

Dacă se simte în putere.

50O socoteală-atunci se cere,

A fi făcută, cu acel

Care l-a cumpărat. Astfel,

Din anu-n care-a fost vândut

Și până când a apărut

Anul acel de veselie,

Câți ani trecut-au, să se știe.

Căci prețul care se cuvine,

De numărul anilor ține.

Astfel, el fi-va prețuit

Precum e cel ce s-a tocmit,

Cu plată, pentru munca lui,

Iar plata-i a stăpânului.

51Dacă mulți ani, încă, mai sânt,

Până veni-va pe pământ

Anul care – precum se știe –

Este un an de veselie,

Pentru a sa răscumpărare

Va da un preț, drept plată, care,

Anii rămași – fără-ndoială –

Are să-i țină-n socoteală

Și-i va scădea din prețul dat,

Atunci când fost-a cumpărat.

52Dar dacă ani puțini mai sânt

Până veni-va pe pământ

Anul care – precum se știe –

Că este an de veselie,

După ăști ani – fără-ndoială –

Are-a se face socoteală,

Plătindu-se răscumpărare

Doar pentru anii ce-i mai are

De împlinit în slujba lui –

Adică a stăpânului.

53Deci frate’ tău cel înrobit,

Să fie cum e cel tocmit

Cu anul doar, străinului.

Tu să veghezi asupra lui,

Mereu, să nu se poarte nime’ –

Cât timp, rob este – cu asprime.

54Iar dacă se va fi-ntâmplat

Că nu este răscumpărat,

Atunci, singur să iasă el,

Din casa omului acel –

Cu-ai săi copii – când o să vie

Anul ales, de veselie.

55Mereu, să procedați la fel,

Căci toți fiii lui Israel

Sunt robii Mei și-Mi slujesc Mie,

Pentru că Eu – precum se știe –

Din al Egiptului ținut,

I-am scos și, liberi, i-am făcut.

De-aceea, pentru ei, mereu,

Eu le sunt Domn și Dumnezeu.”