Judecătorii 3 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Slujirea israeliților la Idoli

1Iată ce neamuri a lăsat

Domnul, pentru a fi-ncercat

Poporul care nu știuse

Ce lupte grele au fost duse

Atuncea când s-a cucerit

2Canaanul. Domnul a voit

Ca vârstele de oameni care

S-au ridicat fără-ncetare

În Israel, să știe-apoi,

Ceea ce-nseamnă un război.

3Iată ce neamuri se găseau

În țară: Filisteni erau,

Apoi Heviți și Canaaniți,

Și mai erau și Sidoniți.

Neamul de Filisteni avuse

Cinci domnitori care-l conduse.

Heviții toți au locuit

În muntele, Liban, numit.

Hotarul lor se întindea

Din Bal-Harmon și ajungea

Pân’ la intrarea locului

Cari este al Hamatului.

4De-aceste neamuri, S-a slujit

Domnul atunci, căci a voit

Ca să îl pună la-ncercare,

Pe Israel, fără-ncetare,

Prin ele, pentru a vedea

Dacă poporul va ținea

Poruncile care-au fost date

Prin Moise-n vremuri depărtate,

De către El, părinților

Ce i-a avut acest popor.

5De-atunci, fiii lui Israel

Au locuit, în acest fel,

În mijlocul Hetiților,

Precum și-al Canaaniților,

Al neamurilor de Heviți,

De Amoriți și Fereziți,

Și printre oamenii pe care

Neamul de Iebusiți îi are.

6Israeliții și-au luat,

Fete cu cari s-au însurat,

Din fiicele neamurilor

Care erau în jurul lor,

Iar pentru-ai neamurilor fii

Și-au dat fetele de soții,

Și-n felu-acesta au sfârșit

Ca domni străini să fi slujit.

Otniel

7Israeliții au făcut

Lucruri care nu I-au plăcut

Lui Dumnezeu. Ei L-au uitat

Pe Domnul cel adevărat,

Slujind, în ăst fel, Baalilor

Și tuturor idolilor.

8Domnul, atunci când i-a văzut,

S-a mâniat și i-a vândut

La cel care împărățea

Peste Mesopotamia.

Cușan-Rișataim e-acel

Stăpânitor; în acest fel,

Israeliți-au fost lăsați,

Opt ani de zile încheiați,

Supuși acelui împărat.

9Israeliții au strigat

Atunci, la Dumnezeu, iar El

L-a ridicat pe Otniel

Care, apoi, i-a izbăvit

De cei care i-au asuprit.

El, pe Chenaz, îl avea tată,

Frate fiindu-i – totodată –

Celui care-i Caleb numit.

10De Duhul Domnului umbrit,

Mereu fusese Otniel

Și a ajuns în Israel,

Să fie pus judecător.

El a condus al său popor,

În luptele ce s-au purtat

Cu acel mare împărat

Care, atunci, împărățea

Peste Mesopotamia

Și cari era – după cum știm –

Chemat Cușan-Rișeataim.

Poporul l-a învins pe-acel

Stăpânitor, sub Otniel.

11Țara a căpătat odihnă

Și patruzeci de ani de tihnă,

Avut-au ai lui Israel

Copii, până când Otniel,

Însărcinarea, și-a-mplinit

Și-apoi, din lume, a pierit.

Ehud

12Israeliții au făcut,

Din nou, lucruri ce n-au plăcut,

Lui Dumnezeu. S-a supărat

Domnul, atunci, și-a-ntărâtat,

Contra Israeliților,

Pe cel ce fost-a domnitor

Peste-al Moabului ținut.

Numele care l-a avut

Ăst împărat, era Eglon.

13I-a strâns pe fiii lui Amon

Și-ntregul neam Amelecit,

Iar după-aceea a pornit

Război, contra lui Israel.

L-a biruit, și-n acest fel,

În urma luptelor purtate,

Pe a Finicilor cetate,

A pus, atuncea, stăpânire,

14Iar Israelul – avem știre –

Că ani optzeci a trebuit,

Supus să-i fie, negreșit.

15Israeliții au strigat,

La Dumnezeu, neîncetat,

Iar El, atunci, peste popor,

A ridicat izbăvitor,

Pe un bărbat ce s-a numit

Ehud, și care a ieșit

Din Beniamin. Acesta, iată,

Pe Ghera, l-a avut drept tată.

Ehud acesta se vădea

Că, dreapta, nu și-o folosea.

Atunci, fiii lui Israel

Au vrut ca lui Eglon, prin el,

Un dar, să-i facă, negreșit.

16Ehud, apoi, și-a făurit,

O sabie deosebită,

Pe două laturi ascuțită,

Lungă de-un cot doar, bunăoară

Bună de pus, la subsuoară.

Sub straie, sabia, și-a pus –

În partea dreaptă – și s-a dus

Pân’ la Eglon, cel ce-mpărat

Era-n Moab încoronat.

17Darul ce fost-a pregătit,

El, lui Eglon, l-a dăruit.

Eglon fusese un om care

Se îngrășase foarte tare.

18După ce darul a fost dat,

Ehud, de-ndată, i-a lăsat

Pe cei care l-au însoțit,

Ca să se ducă, negreșit,

La casa lor, iar el, apoi,

19S-a întors, singur, înapoi,

Din pietrăriile aflate

Lângă Ghilgal și, în cetate,

În mare taină, a intrat,

Mergând în față la-mpărat.

Când a ajuns în fața lui,

Îi spuse împăratului:

„Prea luminate, plecăciune!

În taină, am ceva, a-ți spune.”

Atuncea, marele-mpărat,

„Faceți tăcere!” a strigat.

Curtenii săi ieșiră-afară,

20Iar în odaia cea de vară,

Numai Ehud s-a mai aflat

Și împăratul, așezat

Pe al său jilț. Ehud s-a dus,

În fața lui Eglon, și-a spus:

„Am un cuvânt a-ți spune eu,

Ce este de la Dumnezeu.”

21Eglon, din jilț, s-a ridicat

Și-atunci, Ehud și-a strecurat

Stânga, sub strai, unde-și avea,

Prinsă, în dreapta, sabia.

Fulgerător, a apucat-o

Și-n pântece, i-a împlântat-o,

Cu sete, încât al ei fier

Ajunse până la mâner,

Să îl străpungă pe-mpărat.

22Chiar și mânerul a intrat

În pântecu-mpăratului,

Încât, în jurul fierului,

S-a strâns grăsimea mai apoi,

Și n-a putut ca, înapoi,

S-o scoată iar, ci a lăsat-o

Așa precum a împlântat-o.

23Ehud, prin tindă, a plecat

Și cu zăvorul a-ncuiat

Odaia împăratului.

24Slujbași-apoi, în urma lui,

La împăratul s-au suit,

Însă atunci când au găsit,

Odaia, cu zvorul tras,

Au zis cu toții, într-un glas:

„Iată, Eglon și-a învelit

Picioarele și negreșit,

E în odaia cea de vară.

Haidem să-l așteptăm afară.”

25În așteptare ei au stat,

Un timp destul de-ndelungat,

Și-abia într-un târziu s-au dus

Să vadă ce mai e, pe sus.

Când au găsit tot încuiată

Odaia, au luat, îndată,

Cheia și-n grabă-au descuiat,

Găsindu-l, mort, pe împărat.

26Dar până când au priceput

Tot ceea ce s-a petrecut,

Ehud să fugă-a izbutit

Și a ajuns, nestingherit,

La pietrării, unde-a scăpat,

Căci spre Seira, s-a-ndreptat.

27În muntele ce-a fost sortit

Lui Efraim, el s-a suit

Și-apoi, din trâmbiță-a sunat.

Israelul s-a adunat,

Iar el s-a pus conducător,

Peste acel întreg popor.

Israeliții l-au urmat,

Și-atunci Ehud a cuvântat:

28„Urmați-mă, căci – negreșit –

Iată că vremea a sosit,

În care, Dumnezeu ne-a dat,

Pe Moabiți și i-a lăsat

În mâna noastră!” Ei s-au dus

Și stăpânire-atunci au pus,

Pe toate vadurile care

Apa Iordanului le are

În țarina Moabului.

În felu-acesta, nimănui

Nu-i mai fusese-ngăduit,

Să treacă râul. Au lovit

29Cu sabia, vreo zece mii

Din ai Moabului copii,

Și i-au ucis. Deși erau

Voinici și toți se arătau

Viteji, în lupta ce s-a dat

Nimeni, din ei, nu a scăpat.

30În ziua ‘ceea, negreșit,

Moabul tot a fost smerit,

Sub mâinile lui Israel,

Iar țara a primit, astfel,

O bine meritată tihnă,

Având, optzeci de ani, odihnă.

Șamgar

31Ehud, apoi – într-un sfârșit –

Din astă lume, a pierit.

Șamgar, pe urme, i-a călcat.

El era fiul lui Anat.

De un otig s-a folosit –

De plug – cu care i-a lovit

Pe Filisteni, când i-a bătut

Și șase sute au căzut

Uciși de mâna lui. Astfel,

Șamgar a fost, în Israel,

Știut drept un izbăvitor,

Pentru smeritul său popor.