Judecătorii 11 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Iefta, judecător în Israel

1Iefta era un Galaadit

Viteaz, cari fost-a zămislit

De-o curvă. Galaad îi fuse

Tatăl pe care îl avuse.

2Galaad era căsătorit,

Iar soața lui i-a dăruit

Doi fii la început, fii cari –

Atuncea când s-au făcut mari –

Pe Iefta nu l-au suferit

Și astfel, ei l-au izgonit,

Spunându-i: „Pleacă de la noi,

Căci parte, n-o să ai apoi,

La moștenire, niciodată,

În casă la al nostru tată,

Pentru că știi – de bună seamă –

Căci nu avem aceeași mamă!”

3Iefta, atuncea, a fugit

De frații lui și-a locuit

În țara Tob. Cu el erau

Doar oameni care se vădeau

A fi de căpătâi lipsiți.

Cu toți erau nedespărțiți;

La Iefta, ei se adunau

Și împreună se plimbau.

4După un timp, neamul pe care,

Amon pe astă lume-l are,

O mare luptă a pornit,

Cu tot neamul Israelit.

5Războiu-acela se-ntețea

Și tot mai crâncen devenea.

Bătrânii care i-a avut

Al Galaadului ținut,

În țara Tob, grabnic, s-au dus –

La Iefta – și așa i-au spus:

6„Vino alăturea de noi,

Căci vrem ca să ne fii apoi,

Drept căpitan și-n acest fel,

Să batem tot neamul acel

De Amoniți, cu toți ai lor!”

7Iefta le-a zis bătrânilor:

„Dar oare nu m-ați urât voi

Și nu m-ați izgonit apoi,

Din casele tatălui meu?

Acum, de ce credeți că eu

Am să vă dau ajutorare

Când vă aflați în strâmtorare?”

8Bătrânii Galaadului

Răspuns-au la-ntrebarea lui:

„Iată că vrem, cu noi să vii

Și căpetenie să fii,

Pentru toți oamenii ce sânt

Pe-al Galaadului pământ,

Să mergi în frunte, la război,

Și pe Amon să-l bați apoi!”

9Iefta le spuse: „Dacă eu –

Cu sprijinul lui Dumnezeu –

Pe Amoniți am să îi bat,

Drept căpeteni-așezat

Voi fi, peste poporul care

Ținutul Galaad îl are?”

10Bătrânii Galaadului

Răspunseră-ntrebării lui:

„Domnul ne judece pe noi,

De nu facem cum spui apoi!”

11Iefta, atunci, i-a însoțit

Și-n Galaad a revenit.

Poporul Galaadului

L-a așezat în fruntea lui,

Iar el, la Mițpa, a venit

Și-acolo, iarăși, a rostit –

Față de Domnul – tot ce-a spus,

Din țara Tob, când l-au adus.

Înfrângerea amoniților

12La cel cari fosta-nscăunat

Peste-Amoriți, ca împărat,

Iefta, solie, a trimis

Și-aste cuvinte i le-a zis:

„Oare ce rău, ți-am făcut noi,

Încât acum, vii cu război?”

13Cel care fost-a împărat

Peste-Amoriți, a cuvântat:

„Când, din Egipt, voi ați ieșit,

Prea bine știți că ne-ați răpit

Pământul ce se întindea,

De la Arnon și ajungea

Pân’ la Iaboc, mergând apoi,

Înspre Iordan. Dă-mi înapoi –

De bunăvoie – de îndat’,

Pământul ce mi l-ai luat!”

14Iefta, solie, a trimis –

Din nou – prin care, el a zis,

Către-mpăratul cel pe care,

Amon, în fruntea sa, îl are:

15„Iefta vorbește-n acest fel:

„Să afli dar, că Israel

Nu a luat țara pe care

Moabul sau Amon o are,

16Căci din Egipt când a ieșit,

Către pustie a pornit,

Spre marea Roșie mergând,

Până la Cades ajungând.

17Atunci, Israel a trimis

Soli la Edom, care au zis:

„Dă-mi voie a înainta,

Căci vreau să trec prin țara ta.”

Dar cel cari fost-a împărat

Peste Edom, nu l-a lăsat.

Și la-mpăratul cel pe care

Moabu-n fruntea sa îl are,

Soli repezit-a Israel,

Dar nu s-a învoit nici el.

Poporul a făcut popas,

Și-un timp, la Cades, a rămas.

18Apoi, când iarăși a pornit

Către pustiu, a ocolit

Hotarele Edomului

Precum și-ale Moabului,

Și a ajuns în partea care

Moabu-n răsărit o are.

Poporu-atuncea a trecut

Peste Arnon, cum s-a văzut,

Căci apele Arnonului,

Hotar îi sunt, Moabului.

19Soli a trimis pân’ la Sihon –

Cel ce șezuse la Hesbon –

Și care a împărățit

Peste poporul Amorit.

Solii pe care i-a trimis

Poporul Israel, i-au zis:

„Dă-mi voie a înainta,

Căci vreau să trec prin țara ta,

S-ajung la locul potrivit

Care îmi este hărăzit.”

20Sihon nu s-a-nvoit, de fel,

Căci n-a crezut în Israel.

Ba mai mult, oaste-a adunat

Și la Iahaț s-a așezat,

Gata să-nceapă un război

Cu Israelul mai apoi.

21Dar Dumnezeu ne-a ajutat

Și pe Sihon El l-a lăsat

În mâinile lui Israel,

Cari a ajuns stăpân astfel,

Pe-al Amoriților ținut –

Pe-acest pământ ce l-au avut

În țara-n care ne găsim,

În care, astăzi, locuim.

22Să afli dar, că în ăst fel,

Poporul nostru – Israel –

Să stăpânească a putut

În urmă-acel întreg ținut

Care de la Arnon pornea

Către Iaboc și ajungea

La apele Iordanului.

23Acum, când mâna Domnului,

Pe Amoriți i-a izgonit,

Iar Israelu-a moștenit

Această minunată țară,

Ai să vii tu – cel din afară –

Cu gând ca să o cucerești

Și peste ea să stăpânești?

24Dacă Chemoș, acel pe care

Drept domn poporul tău îl are,

Îți dă ceva ca moștenire,

Nu vei lua în stăpânire

Lucrul acel? La fel și noi,

Tot ce ne-a dat Domnul apoi,

Va trebui ca să păzim

Și tot mereu, să stăpânim!

25Decât Balac – acela care,

Drept tată, pe Țipor, îl are

Și în Moab a-mpărățit –

Oare mai bun te-ai dovedit?

Cu Israel, el s-a certat?

Sau lupte, oare, a purtat?

26Trei sute-s anii scurși de când,

Pe Israel îl afli stând

În al Hesbonului ținut –

În satele ce le-a avut –

La Aroer și-n jurul lui,

Pe malurile-Arnonului,

Și în cetăți, cât și prin sate

Ce lângă ele-au fost aflate.

De ce, în tot acest răstimp,

Nu l-ați cerut? N-ați avut timp?

27Iată, eu nu te-am supărat,

Dar rău, cu mine, te-ai purtat,

Căci ai pornit acest război.

Domnul să judece apoi!

Să fie El judecător,

Între-al lui Israel popor

Și între fiii cei pe care,

Poporul lui Amon îi are.”

28Însă cel ce era-mpărat,

Peste Amon, n-a ascultat

Cuvintele care le-a zis

Iefta, când vestea i-a trimis.

Fiica lui Iefta

29Cu Duhul Domnului, de-ndat’,

Fusese Iefta îmbrăcat.

Galaadu-ntreg l-a străbătut,

Iar din Manase, a trecut,

La Mițpe și s-a repezit

Să bată neamul Amonit.

30Până când lupta n-a-nceput,

O juruință I-a făcut

Iefta, lui Dumnezeu, și-a spus:

„Dacă în mână-mi vei fi pus –

Acum – pe-ai lui Amon copii,

31Atuncea, oricine – să știi –

Care în față-mi o să iasă

Când voi intra în a mea casă –

După ce-ntâi am biruit

Întreg poporul Amonit –

Are să fie închinat

Lui Dumnezeu și-I va fi dat,

De-ndată, ardere de tot,

Pentru că eu așa socot

Să îmi arăt recunoștința.

Aceasta îmi e juruința!

32Iefta, la luptă, a pornit

Și pe Amon l-a biruit,

Căci – prin voința Domnului –

A fost lăsat în mâna lui.

33Înfrângerea pricinuită

Fusese nemaipomenită:

Din Aroer, el a pornit

Și l-a bătut pân’ la Minit.

Multe cetăți – acel ținut –

Pe tot cuprinsul, a avut;

În număr, douăzeci erau

Și peste tot se înălțau.

Apoi, pe Iefta îl găsim,

Cu oastea-n Abel-Cheramim.

Astfel, poporul Amonit

A fost – de Israel – smerit.

34Iefta, după acest război,

S-a-ntors la Mițpa, înapoi,

Și a văzut, din depărtare,

Că-i iese,în întâmpinare,

Copila sa. Sărmana fată,

De bucurie încărcată,

Dansa în fața lui, de zor,

În sunetul timpanelor.

Iefta, copii, n-a mai avut,

Ci fata doar i s-a născut.

35Când a văzut-o, s-a-ntristat,

Haina și-a rupt și a strigat:

„Ah, fata mea! Greu mă lovești,

Și să mă tulburi reușești.

În față, tu mi-ai apărut,

Dar află că eu I-am făcut

O juruință, Domnului.

Nu pot, acum, în fața Lui,

Să îmi iau vorba înapoi.”

36Fata l-a ascultat și-apoi,

Ea îi răspunse, de îndată:

„Un jurământ făcut-ai, tată,

În fața Domnului! Acum,

Aș vrea ca să îmi faci precum,

Față de Domnul ai jurat,

Atunci când El te-a răzbunat

Pe-ai tăi vrăjmași, pe neamul care,

Amon, pe-acest pământ, îl are!”

37Te rog, puțin, mai zăbovește

Și două luni mă păsuiește!

Mă lasă liberă, căci vreau,

Prietenele să îmi iau,

Să merg în munți, să plâng cu ele,

Zilele fecioriei mele.”

38El îi răspunse fetei: „Du-te!”

Ea a plecat atuncea, iute,

Tovarășele și-a luat

Și două luni, în munți, au stat.

39Când timpul i s-a împlinit,

La al ei tată a venit,

Iar el a împlinit, îndat’ –

Totul – așa cum a jurat

Atunci, în fața Domnului.

Fecioară fost-a fiica lui,

40Iar de atunci, în Israel,

Păstrat e obiceiu-acel,

Că fetele se întâlnesc –

O dată-n an – și-o prăznuiesc

Pe fata care a avut-o

Iefta și-n urmă a pierdut-o.

Când astă sărbătoare vine,

Mereu, ea patru zile ține.