1Toți Filistenii s-au unit
Și oștile și-au pregătit,
Gata fiind pentru război.
La Soco, ei s-au strâns apoi,
Unde-o cetate se găsea,
Care, de Iuda, se ținea.
Locul în care-au poposit,
Efes-Damim, este numit.
El, între Soco e aflat
Și-ntre Azeca-i așezat.
2Saul – și-alăturea de el,
Bărbații toți din Israel –
S-au strâns și ei și au găsit
Un loc ce fost-a potrivit,
În valea care s-a chemat,
„A terebinților”. Au stat,
În linie, cu toți, apoi,
Gata fiind, pentru război.
3Doi munți înalți au străjuit
Valea. Pe unul, s-a suit
Oștirea Filistenilor,
Iar a lui Israel popor,
Pe celălalt, s-a cățărat.
Doar valea între ele-a stat.
4Atunci, din oastea cea pe care
Neamul de Filisteni o are,
Un om voinic s-a arătat
Și-n vale a înaintat.
Omul, din Gat, era venit
Și Goliat a fost numit.
El – de statură – era mare,
Căci șase coți și-o palmă, are.
5Pe cap, purta coif de aramă,
Iar zalele – de bună seamă –
Tot din aramă s-au făcut.
Cinci mii de sicli a avut
Solzii armuri-n greutate,
Precum și zalele purtate.
6Tot de aramă îi erau
Turecii care-i înveleau
Și fluierul picioarelor,
Iar pavăza umerilor,
Tot din aramă se vădea
Și spatele-i acoperea.
7O suliță, el a avut,
Cu coada ca un sul țesut,
Iar fierul ce era în ea,
La șase sute sicli-avea.
De-un scut era el apărat,
Și-n fața lui era purtat
De-un om cari sarcină-a avut
Doar ca să poarte al său scut.
8Spre linia lui Israel,
Se duse Filisteanu-acel,
Iar când, în vale, s-a oprit,
În felu-acesta, a vorbit:
„De ce, în șiruri de război,
V-ați așezat, acuma, voi?
Nu sunt eu, oare, Filistean?
Acum, alegeți un oștean
Dintre cei care îl slujesc
Pe Saul, pentru că voiesc
Să-l chem, cu mine, a lupta.
Să vină a mă înfrunta –
Dacă tărie are-n el –
9O înțelegere, astfel,
Avem a face-n urmă, noi!
Dacă oșteanul de la voi,
Să mă omoare, va putea,
Atuncea noi – și-asemenea
Tot neamul Filistenilor –
Robi fi-vom, pentru-al vost’ popor.
Dar dacă am să reușesc,
Pe-al vost’ oștean să-l biruiesc,
Atunci voi fi-veți înrobiți
Și nouă o să ne slujiți.
10Priviți-mă! Eu sunt acel
Cari, astăzi, peste Israel,
Arunc ocară! Căutați
Un om, pe care să mi-l dați
Ca să mă lupt cu el apoi,
Să ia ocara de pa voi!”
11Saul și tot poporul lui,
La glasul Filisteanului,
S-au și simțit, pe loc, învinși,
Fiind de teamă-apoi, cuprinși.
David și Goliat12David era fiul pe care,
Isai – din Betleem – îl are.
Isai, opt fii, a dobândit,
Și-acum era îmbătrânit,
Căci anii, greu, îl apăsau.
13Trei fii de-ai săi îl însoțeau –
Atunci – pe Saul, la război.
Primul e Eliab și-apoi,
Abinadab a mai venit,
Precum și Șama, la sfârșit.
14Dar cel mai tânăr dintre frați,
E David. Când au fost luați
Cei trei, de Saul, la război,
15David se-ntoarse înapoi,
La Betleem, la casa lui,
Să pască turma tatălui.
16Oșteanul cel voinic, pe care
Neamul de Filisteni îl are,
În fiecare zi ieșea –
De două ori – și se ducea
În vale, strigând înspre munte,
Dar n-avea cine să-l înfrunte.
În zorii zilei el mergea
Și-apoi, când seară se făcea.
În patruzeci de zile, el
A mers și a făcut la fel.
17Isai, lui David, i-a vorbit:
„O efă, eu am pregătit,
Cu grâu prăjit. De-asemenea,
Și zece pâini, alăturea.
Aleargă pân’ la ai tăi frați
Cari sunt în tabără aflați,
Și du-le, ce le-am pregătit.
18Să iei și cașul, negreșit.
Zece bucăți sunt pregătite,
Cari trebuie-a fi dăruite
Omului care o să fie
Mai mare pus, peste o mie,
La cel care-i conducător,
Pus peste mia fraților.
Vezi dacă frații tăi sunt bine,
Și-apoi întoarce-te la mine.
În grabă mare să te duci
Și vești temeinice s-aduci!
19Frații, cu Saul, sunt aflați,
Și cu-ai lui Israel bărbați,
În valea cari – de bună seamă –
„A terebinților”, se cheamă,
Căci în război e-al nost’ popor,
Cu neamul Filistenilor.”
20David, în zori, când s-a sculat,
Mai întâi, turma, și-a lăsat
În grija unui paznic pus
De el, la oi, și-apoi s-a dus
Să împlinească, negreșit,
Poruncile ce le-a primit.
În tabără, el a intrat
Și pe-ai săi frați i-a căutat.
Strigând, în linii de război,
Oastea s-a înșirat apoi.
21Oștirea cea din Israel
Și cea de Filisteni, astfel,
Față în față se aflau
Și-n linii de război ședeau,
Gata de luptă orișicând,
Mari strigăte, mereu, scoțând.
22David a dat tot ce-a adus,
În mâna celui ce-a fost pus
De strajă, fiind păzitor
Al lucrurilor tuturor
Și-apoi, în grabă-a alergat,
La frații săi și i-a-ntrebat
De sănătate, cum a zis
Tatăl, atunci când l-a trimis.
Ai săi frați s-au vădit să fie,
În linia de bătălie.
23Pe când cu frații săi ședea
David, alături, și vorbea,
Din rândul Filistenilor
Ieși acel oștean al lor,
Cari Goliat era numit
Și cari, din Gat, era venit.
Oșteanul a înaintat
Spre Israel și a strigat –
La fel ca-n zilele trecute –
Cuvintele, de toți, știute.
Astfel, și David – negreșit –
Vorbele lui, le-a auzit.
24Israeliți-au fost speriați
Și-au alergat, înspăimântați,
Care-ncotro, când l-au zărit,
25Și-n felu-acesta, au vorbit:
„Văzut-ați cum a-naintat
Și cum, apoi, aruncat
Ocara peste Israel?
De-ar fi un om, care – cu el –
Să fie-n stare să se pună
La luptă și să îl răpună,
Omul acela – negreșit –
Are să fie răsplătit
De împărat. Va fi umplut
Cu-averi, cum nu s-au mai văzut,
Iar fiica împăratului
Va deveni nevasta lui.
Nici dări nu va mai fi silit
Ca să plătească, căci scutit
De a lor plată, va fi el
Și-apoi și tatăl său, la fel.”
26David, pe cei ce s-au aflat
În jurul lui, i-a întrebat:
„Ce are să se facă, oare,
Celui care o să-l omoare
Pe Filistean și-n acest fel,
Ridică, de pe Israel,
Ocara ce s-a aruncat?
Cum de, ăst om a cutezat –
Cari netăiat e împrejur –
S-arunce cu ocară-n jur,
Pe oștile lui Dumnezeu,
Acela care-I viu, mereu?”
27Toți cei care l-au ascultat,
Atunci, din nou, au repetat,
Ceea ce mai întâi au spus,
De cinstea-n care va fi pus
Cel ce se va vădi în stare,
Pe Filistean, să îl omoare.
28Când Eliab a auzit,
În ce fel, David a vorbit,
Îndată s-a și mâniat
Pe el și-apoi, l-a întrebat:
„De ce te-ai pogorât la noi,
Și-ai părăsit turma de oi,
Pe cari, tata ți-a-ncredințat-o?
În grija cui, oare-ai lăsat-o?
Sau singură e în pustie?
Cunosc eu bine-a ta mândrie
Și răutatea cea pe care
Inima ta, numai, o are!
Te-ai pogorât, doar că ai vrut
Ca lupta, să o fi văzut!”
29David, atuncea, a vorbit:
„Ce vină am? Cu ce-am greșit?
Nu pot și eu ca să vorbesc
Cu cei pe care-i întâlnesc?”
30Apoi, la un alt om, s-a dus,
Și-aceleași întrebări i-a pus.
Toți cei cu cari s-a întâlnit,
La fel ca primii, i-au vorbit.
31Cuvintele ce-au fost rostite,
De David, fost-au auzite
De către Saul, cari – de-ndat’ –
La el să vină, l-a chemat.
32David, la Saul, a fost dus
Și-n fața lui, astfel, a spus:
„Nu vă speriați de Filistean!
Să nu-și piardă nici un oștean,
Nădejdea, din pricina lui!
Eu, robul împăratului,
Mă duc la Filisteanu-acel,
Căci vreau ca să mă lupt, cu el!”
33Saul a zis: „Ce tot vorbești?
Nu vezi că, un copil, tu ești?
Nu poți să-l bați pe Filistean,
Pentru că el este oștean,
Din tinerețe. E voinic –
Războinic e – iar tu ești mic!”
34David răspunse: „Robul tău,
Păstor era, la tatăl său,
Iar când un leu – sau urs – venea
Și câte-o oaie îi răpea,
35El alerga, fără de teamă,
Și reușea – de bună seamă –
Ca oaia s-o salveze-apoi,
Și s-o aducă înapoi.
Când prădătorul încerca,
În contră-mi, a se ridica,
De falcă eu îl înhățam
De-ndată, și îl omoram.
36În ăst fel, doborât-am eu,
Leul, sau ursul, tot mereu.
Iată, cu Filisteanu-acel,
Se va-ntâmpla-n același fel,
Căci netăiatul împrejur
A cutezat s-arunce-n jur,
Ocări, care, pe Israel,
Căzut-au. Dar nu știe el
Că o să fie pedepsit,
Căci cu ocări a azvârlit
În oștile lui Dumnezeu,
Acel care e viu, mereu!”
37În urmă, David a rostit:
„Domnul, Cel ce m-a izbăvit –
Atât din gura leilor,
Cât și din laba urșilor –
Mă scapă și de Filistean
Și am să-l birui pe dușman!”
38Saul a zis: „Fă cum e bine.
Domnul, mereu, fie cu tine!”
Apoi, pe David l-a luat,
Cu haina lui l-a îmbrăcat,
I-a dat și coiful de aramă,
Și-o platoșe, de bună seamă.
39David s-a-ncins, cu sabia
Pe care Saul o avea,
Și câțiva pași, el a făcut.
Abia atuncea a văzut
Că greutatea cea pe care
Hainele-o au este prea mare.
Atunci, lui Saul i-a vorbit:
„Nu pot, căci nu-s obișnuit
Să port armura. E prea grea
Și nu pot să mă mișc, cu ea.”
Îndată, el s-a dezbrăcat
Și a simțit că-i ușurat.
40Cu-al său toiag, el a pornit
Spre vale, unde s-a oprit
În albia pârâului.
A căutat, în unda lui,
Și a găsit cinci pietre care
Netede-au fost la-nfățișare.
Apoi, o parte-a pietrelor,
Le-a pus în traista de păstor,
Iar altă parte-n buzunar,
Să-i fie la-ndemână dar.
Praștia-n mână și-a luat
Și-n urmă, a înaintat,
Spre Filistean. Când l-a zărit,
41Oșteanu-ndată a pornit,
Spre el. În fața lui, mergea
Cel care, scutul, îi ducea.
42Apoi, când s-a apropiat
Și când, mai bine, s-a uitat
La David, omul a-nceput
Să râdă, căci el a văzut
Doar un copil – de bună seamă –
De care n-avea nici o teamă.
Copilul care îi ședea,
În față, păr bălai, avea.
La trup, fusese mlădios,
Iar chipul îi era frumos.
43Apoi, lui David i-a vorbit:
„Câine sunt eu, de ai venit
Cu un toiag în fața mea?
Este toiag, sau o nuia?”
Pe dumnezeul cel pe care
Neamul de Filisteni îl are,
Pe David, el l-a blestemat
44Și-n urmă, a adăugat:
„Vino la mine, și-am să-ți iau
Carnea, căci vreau ca să o dau
La fiarele pământului
Și păsărilor cerului!
45David a zis: „Tu vii la mine,
Și ai o sabie cu tine.
Mai ai și sulița cea mare,
Precum și scutul tău cel tare.
Dar iată că la tine, eu,
În Numele lui Dumnezeu –
Al Domnului oștirilor,
Din al lui Israel popor –
Acuma vin, și-atât îți spun:
Află că am să te răpun,
Pentru că tu – neîncetat –
Ocară doar, ai aruncat,
Asupra oștilor pe care,
Al nostru Dumnezeu le are.
46Domnul te dă pe mâna mea!
Capul, eu – azi – ți-l voi tăia,
Iar stârvurile tuturor,
Din oastea Filistenilor,
La păsările cerului
Și fiarelor pământului,
Am să le dau, spre-a fi mâncate,
Și toate fi-vor săturate.
Pământul va afla, astfel,
Cum că poporul Israel,
Nu-i singur, pentru că, mereu,
Alături lui, e Dumnezeu.
47Cei care-aici s-au adunat,
Au să priceapă, imediat,
Că Dumnezeu nu mântuiește
Prin sabie, nu izbăvește
Prin suliță. El o să dea
Izbândă, după cum va vrea,
Căci biruința e a Lui.
Astfel, prin voia Domnului,
Lăsată e oștirea voastră
S-ajungă predă-n mâna noastră.”
48Când Filisteanu-a auzit
Aceste vorbe, a pornit,
În contra lui, înfuriat.
David, spre el, a alergat
Și înainte i-a ieșit.
49O piatră, el și-a pregătit,
Pe cari, din traistă, a luat-o
Și-n praștie a așezat-o.
Din praștie, când a zburat,
Piatra aceea s-a-mplântat
În fruntea Filisteanului,
Frângând elanul omului,
Care, pe dată, s-a oprit,
Jos – la pământ – fiind trântit.
50În felu-acesta, s-a văzut
Precum că David a putut,
Doar cu o praștie, să vie –
Și cu o piatră – și să fie
Mai tare decât un oștean.
El l-a învins pe Filistean,
Chiar dacă n-a fost înarmat,
Cu sabie, și-mplătoșat.
51După ce, piatra, a zvârlit,
La Filisteanul prăbușit
Jos la pământ, a alergat
David apoi, și i-a luat
Sabia care o avea
La cingătoare și cu ea,
Capul i l-a tăiat îndată.
Oastea de Filisteni, aflată
Mai la oparte, a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut:
Cum l-a ucis pe uriaș,
Cu praștia, un copilaș.
Pe dată, frica i-a-ncolțit
Și-nspăimântați, ei au fugit.
52Israeliții, însoțiți
De cei care erau veniți
Din Iuda, grabnic, au pornit
Pe urma lor și-au chiuit
De bucurie, ne-ncetat.
Pân’ la Ecron i-au alergat
Pe Filisteni și i-au bătut.
Răniți de moarte, au căzut –
Mulți dintre ei – pe drumul care,
Spre Șaraim, se pierde-n zare,
De unde, către Gat, cotea
Și-apoi Ecronu-l atingea.
53Când se întoarseră-napoi,
Israeliți-au mers apoi,
În tabăra dușmanilor –
În cea a Filistenilor,
Pe care ei au părăsit-o –
Și-n acest fel, au jefuit-o.
54David era, în mâna lui,
Cu capul Filisteanului,
Pe care-n urmă, el l-a dus
Și la Ierusalim l-a pus.
Armele Filisteanului,
Le-a așezat în cortul lui.
55Saul, atunci când l-a zărit
Pe David care a pornit
În contra Filisteanului,
Îi zise căpitanului
Oștirii sale: „Vreau să știu,
Cine-i acesta? Al cui fiu,
E tânărul acesta, oare?”
Abner, care era mai mare
Peste oștire, s-a uitat
La Saul și-a răspuns, mirat:
„Pe al tău suflet, împărate,
Nu pot răspunde – din păcate –
Pentru că nu știu cine este.”
56„Caută ca să prinzi de veste”–
Îi zise Saul, mai apoi.
57Când David a venit ‘napoi –
Deci după ce el l-a ucis
Pe Filistean – Abner i-a zis:
„Vino cu mine, căci chemat
Ești, chiar de către împărat!”
Cu capul Filisteanului,
David era în mâna lui,
Când împăratul l-a chemat.
58Saul, atunci, l-a întrebat:
„Al cui ești tu? Aș vrea să știu!”
David răspunse: „Sunt un fiu,
Al unui rob pe care-l ai
Și care e chemat Isai.
Află că el e tatăl meu,
Și că, din Betleem, sunt eu.”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
