Luca 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cuvânt înainte

1Fiindcă mulți au început

Și o istorie-au făcut,

Despre ceea ce s-a-ntâmplat

2La noi – cum ne-au încredințat

Cei cari cu ochii au văzut

Tot ce a fost de la-nceput

Și fiecare a sfârșit,

Apoi, Cuvântul de-a slujit –

3Și eu, cu cale, am aflat –

După ce-atent am cercetat,

Cu de-amănuntul, fiecare

Din lucrurile-acelea care

S-au petrecut, ca să le știu

Obârșia – acum, să-ți scriu

Tot ce cunosc, în aste file,

Mult prea alese Teofile,

4Să poți ști ce temeiuri are

Noua învățătură, care,

Abia acum, ți-ai însușit-o,

Când, prin viu grai, ai dobândit-o.

Vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul

5Irod, tocmai în vremea ‘ceea,

Împărățea peste Iudeea.

La el, un preot, s-a aflat

Cari, Zaharia, s-a chemat;

Era din a lui Abia ceată,

Iar soața sa era luată

Din fetele lui Aron – ea,

Elisaveta, se numea.

6Cei doi, neprihăniți, erau

Și, fără pată, împlineau

Poruncile, rânduieli toate,

Care, de Domnul, au fost date.

7Deși soții, bătrâni, erau,

Urmași, ei – încă – nu aveau,

Fiindcă stearpă se găsea

8Elisaveta. Când slujea,

Odat’, la rândul cetei lui,

Chiar Zaharia, Domnului,

9Cum era obiceiul lor –

Adică al preoților –

Sorți-au voit să-l desemneze,

Pe el, vrednic, să tămâieze,

10În Templul Sfânt. În faptul serii,

Veni și ceasul tămâierii,

Iar tot norodul adunat,

Afară, rugi a înălțat.

11Atunci, îngerul Domnului,

În latura altarului,

Din partea dreaptă, s-a ivit.

12Când Zaharia l-a zărit,

Lângă altar, stând în picioare,

Cuprins a fost, de-o spaimă mare,

13Dar îngerul, băgând de seamă

Că e speriat, i-a zis: „N-ai teamă,

Pentru că sunt trimis a-ți spune,

Precum că a ta rugăciune,

De Domnul, a fost ascultată.

Soața-ți va fi însărcinată

Și-un fiu o să îți zămislească.

Ioan are să se numească

Pruncul, care-ți va fi dat ție.

14O pricină de veselie

Îți dăruie nașterea lui –

Și ție și norodului –

15Căci mare, el va fi, mereu,

Privit, de Domnul Dumnezeu.

De vinuri, trebuință n-are;

Iar băuturi amețitoare,

Nicicând, el nu va fi băut.

De Duhul Sfânt, va fi umplut –

Cum Domnul a găsit cu cale –

Din pântecele mamei sale.

16Pe mulți fii, ai lui Israel,

La Domnu-i va întoarce el.

17Va merge-n fața Domnului,

În duhul și puterea lui

Ilie, spre-a putea, apoi,

Ca să întoarcă înapoi,

Inimile părinților,

Spre fiii și fiicele lor;

Ne-ascultătorii, la umblare

Pe-a înțelepților cărare,

Precum cei ce-s neprihăniți,

Ca astfel – bine pregătiți –

Să fie toți ai Domnului,

Într-un norod, pe voia Lui.”

18Când Zaharia a-ntrebat,

„Cum voi fi eu, încredințat,

De toate câte mi le-ai spus,

Căci tinerețea mea s-a dus –

Și-asemenea-i nevasta mea –

De-acum, bătrână e și ea?”,

19Îngeru-a zis: „Gavril sunt eu!

În față-I stau, lui Dumnezeu!

El m-a trimis să îți vorbesc

Și, vestea, să-ți împărtășesc.

20Ascultă dar, cum ai să știi

Că-i drept ce-am zis: mut ai să fii,

Până se va fi petrecut

Tot ce ți-am spus, căci n-ai crezut

Cuvintele ce le vestesc,

Care, la vreme, se-mplinesc!”

21Norodul strâns, afară sta –

Pe Zaharia-l aștepta,

Nedumerit, fără să știe,

De ce, în Templu, întârzie.

22Însă, atunci când a ieșit,

Văzând că graiul i-a pierit,

Toți cei prezenți au priceput

Că o vedenie-a avut.

Făcea doar semne – n-avea glas –

Și mut, de-atuncea, a rămas.

23Când Zaharia și-a-mplinit

Slujba, acasă a venit.

24Mult timp n-a mai trecut și iată

Că a rămas însărcinată

Elisaveta – se-mplinise

Ceea ce îngerul vestise.

Cinci luni, ascunsă, s-a ținut,

Zicând: „Uite ce mi-a făcut

25Domnul, atunci când S-a uitat

La mine și m-a cercetat,

Luând ocara ce-o aveam

Și, printre oameni, o purtam!”

Vestirea nașterii lui Iisus Hristos

26A șasea lună, când veni,

Gavril, din ceruri, se porni –

Trimis de Dumnezeu – să cate,

În Galileea, în cetate –

La Nazaret – o fată-anume:

Maria era al ei nume.

27Fecioara cea neprihănită,

Cu Iosif, era logodită –

Acela care, după neam,

Era din al lui David ram.

28În casă, îngeru-a intrat,

Iar după ce s-a-nfățișat,

I-a zis Mariei: „Plecăciune!

Trimis sunt pentru a îți spune,

Că mare har, ai căpătat!

Domnu-i cu tine, ne-ncetat,

De-aceea, binecuvântată,

Între femei, ești!” Tulburată,

29De vorbele ce le-asculta,

Maria, gându-și frământa,

Cu întrebări, să afle vrând,

Urarea, ce-o fi însemnând.

30Îngeru-i zise: „Nu te teme

Mario, căci, în astă vreme,

Domnul, din cer, te-a cercetat

Și îndurare-ai căpătat.

31Nu va mai trece mult și, iată:

Vei rămânea însărcinată!

Un fiu, tu ai să zămislești

Și-apoi, Iisus ai să-L numești.

32El fi-va mare – cum nu-i alt’! –

Și Fiu, al Celui Prea Înalt,

Va fi numit. Are să-I fie –

De Domnul – jilțul de domnie

Al Tatălui Său David, dat.

33De-a pururi, fi-va-nscăunat,

Ca să împărățească El,

Peste întregul Israel.

Astfel, a Lui Împărăție,

Fără sfârșit, are să fie!”

34Atunci, Maria a-ntrebat:

„Dar nici nu știu eu, de bărbat!

Deci, cum va fi înfăptuit,

Ceea ce, astăzi, mi-ai vestit?”

35Îngeru-a zis: „Duhul Sfânt vine

Și se pogoară peste tine.

De Domnul, fi-vei ocrotită,

De fața Lui, vei fi umbrită,

Iar Sfântul care-n lume vine –

Cel ce va fi născut prin tine –

A fost, e, și va fi mereu,

Chemat Fiu al lui Dumnezeu.

36Elisaveta – ruda-ți – iată,

Acuma, e însărcinată,

La bătrânețe – deși ei,

„Stearpă”-i ziceau, între femei.

37Nici un Cuvânt al Domnului,

Nu e lipsit de forța Lui!”

38Maria zise: „Iată, eu

Sunt roabă a lui Dumnezeu.

Să mi se facă, cum ai spus!”

În urmă, îngerul s-a dus.

Cântarea Mariei

39Nu după mult timp, s-a sculat

Maria-n grabă și-a plecat,

Urcând spre munți, dorind să cate,

Atunci, în Iuda, o cetate.

40La ruda sa, merge Maria.

Când a ajuns, la Zaharia,

Și-n a lui casă a intrat,

Elisavetei i-a urat

41De bine. Cum a auzit,

Urarea ei, a și simțit

Că-n pântec, pruncu-i s-a zbătut

Și, de Duh Sfânt, ea s-a umplut.

42Apoi, strigă înflăcărată:

„În veci, fii binecuvântată,

Între femei, căci, ne-ncetat,

Rodu-ți e binecuvântat!

43Cum, oare, de mi-a fost dat mie,

Chiar maica Domnului să vie,

Aicea, în sălașul meu?

44De bucurie-am simțit eu,

În pântece, cum mi-a săltat

Pruncul, atunci când mi-ai urat.

45Ferice celei ce-a crezut,

Ce i s-a spus, căci am văzut

Cum lucrurile ce-au fost spuse,

Din partea Domnului, sunt duse,

Neîncetat, la-ndeplinire,

Fără de nici o șovăire!”

46Maria-a zis: „Sufletul meu,

Slavă Îi dă, lui Dumnezeu –

47Mântuitorul meu – în care,

Al meu duh, bucurie, are,

48Pentru că a găsit cu cale,

Starea smerită-a roabei Sale,

Să o privească; și-acum, iată

Ce fericire mi se-arată!

De neamuri, eu voi fi numită –

De-acum încolo – fericită!

49Atotputernicul – văd bine –

Făcu mari lucruri, pentru mine.

E Sfânt Numele Domnului!

50Cât despre bunătatea Lui,

Eu știu că îndurarea-I mare –

Din neam, în neam – peste cei care

Se tem de El, se va întinde.

51Putere, brațul Său cuprinde!

El, gânduri ce au încolțit

La cei mândri, a risipit;

52Iar pe cei tari i-a răsturnat,

De la domnie, și-a-nălțat

Pe cei care au fost smeriți.

53Pe cei flămânzi și necăjiți,

Cu bunătăți, i-a săturat;

Pe cei bogați, afar’ i-a dat,

Cu mâna goală. Apoi, El

54Și-a amintit de Israel –

De robul său – de mila-I mare,

Venindu-i în ajutorare,

55De îndurarea arătată

Seminției lui Avram, odată –

Așa cum a făgăduit

Părinților, când le-a vorbit,

Spunând că ea are să ție

În veci, pentru-lor seminție.”

56Mult timp, a mai șezut Maria,

La ruda sa, la Zaharia;

S-au scurs trei luni, și-abia apoi,

S-a-ntors acasă, înapoi.

Nașterea lui Ioan Botezătorul

57Când timpul i se împlinise,

Elisaveta zămislise

Un fiu. De cum au auzit,

58Vecini și rudele-au venit,

La ea, și toți s-au bucurat,

Că Dumnezeu i-a arătat,

În bunătatea Lui cea mare,

Atât de multă îndurare.

59A opta zi, toți cei din jur,

Să taie pruncul împrejur,

Veniră. Ei s-au mai gândit

Să-i dea un nume potrivit –

Deci, Zaharia – pruncului,

Cum se numea și tatăl lui.

60Dar mama sa a cuvântat:

„Nu! El, Ioan, va fi chemat!”

61Mirați, ăst nume să-l audă,

Ei ziseră: „Dar nici o rudă,

Din toate câte știm că ai,

Nu poartă numele ce-l dai!”

62Și toți, spre tatăl lui, priveau,

Făcându-i semne, căci voiau

A ști care-i părerea lui,

Privind numele pruncului.

63Dar Zaharia n-a vorbit;

Când o tăbliță a primit,

Numele pruncului, l-a scris

Și, totodată, a și zis:

„Ioan, copilul e chemat!”

Mesenii, toți, s-au minunat,

De ce-au văzut și-au auzit,

64Iar Zaharia a simțit

Că limba i s-a dezlegat

Și graiul și-a recăpătat.

Apoi, a tot vorbit mereu

Și-a lăudat pe Dumnezeu.

65Pe toți vecinii i-a cuprins

Frica, iar vestea s-a întins,

În tot acel muntos ținut –

Din Iuda – încât a știut

Oricine, ce s-a întâmplat,

Când pruncul nume-a căpătat.

66Aceia care auzeau

Aceste lucruri, se-ntrebau:

„Ce va urma, oare, să fie,

Pruncul acesta? Cine știe…”

De-atunci, mâna lui Dumnezeu

A fost, cu-acel copil, mereu.

Cântarea lui Zaharia

67Când Zaharia a primit

Duhul Cel Sfânt, a prorocit:

68„Să fie binecuvântat

Al nostru Domn, neîncetat!

Și binecuvântat e Cel

Cari Domn îi e, lui Israel,

Pentru că și-a răscumpărat

Poporul, când l-a cercetat!

69Ne-a ridicat o mântuire” –

Sau „corn”, grecește-n tălmăcire –

„Puternică, mare, aleasă,

La al Său rob, David, în casă,

70Așa precum El ne-a vestit,

Prin sfinții Săi ce-au prorocit,

Din vremea veche – mântuire

71De-ai noști’ dușmani și izbăvire

Din mâinile acelor care,

Ne urmăreau, cu ură mare!

72Astfel, arată Dumnezeu,

A Sa-ndurare, tot mereu,

Celor care părinți ne sânt:

Își ține al Său legământ,

73Cum, lui Avram, El i-a jurat,

74Că după ce vom fi scăpat

De-ai noști’ vrăjmași, prin mâna Lui,

Cu toți sluji-vom Domnului,

Fără de frică, locuind

75În fața Lui și viețuind

Doar în sfințenie și iubire,

În pace și neprihănire,

În viața care ni s-a dat.

76Tu, pruncule, ai fost chemat

Să fii proroc al Domnului.

Vei merge, înaintea Lui,

Cărarea, să Îi pregătești,

77Poporului, să-i dăruiești

A mântuirii cunoștință,

Ca astfel, să aibă știință

Că mântuirea tuturor,

Stă-n ștergerea păcatelor

78Și-o datorăm Domnului, care,

Ne-a dat atâta îndurare.

În urma ei, ne-a cercetat

Soarele Său, ce s-a-nălțat

79Să lumineze, schimbând sorții,

Celor ce zac în umbra morții,

Și îndemnând, pe fiecare,

Să calce pe-a păcii cărare!”

80Din zi, în zi, pruncul creștea

Și-n duh, mereu, se întărea.

Doar în pustiu a locuit,

Pân’ vremea i s-a împlinit –

Abia atunci, venit-a el

De se-arată, lui Israel.