Geneza 19 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cei doi îngeri la Sodoma

1Când înserarea s-a lăsat,

Cei doi îngeri care-au plecat

Înspre Sodoma, au sosit

La poarta ei. L-au întâlnit

Pe Lot, care i-a-ntâmpinat.

Pân’ la pământ li s-a-nchinat

2Și-a zis apoi, privind la ei:

„Veniți la mine, domnii mei,

Să înnoptați în casa mea!

Am apă, veți mânca, veți bea.

După ce vă veți odihni –

Mâine – la drum, iar veți porni.”

„Nu vom intra în casa ta,

Ci-n uliță vom înnopta” –

3Au zis, dar Lot a insistat,

Până când i-a înduplecat.

O cină, el le-a pregătit

Și azimi calde, le-a servit.

4Cei doi, încă, nu se culcară,

Când vuiet se-auzi afară.

Bărbații, toți, ca niște câni –

Și tinerii și cei bătrâni –

S-au adunat de peste tot,

Înconjurând casa lui Lot.

5Pe Lot, îndată, l-au chemat:

„Unde-s cei doi?!” – l-au întrebat.

„Scoate-i afară – s-au nu vrei?! –

Ca Să ne-mpreunăm cu ei!”

6Lot a ieșit și-a încuiat

Ușa. Apoi, a cuvântat:

7„Așa ceva, e peste poate!

Nu faceți astă răutate!

8Iată, vă dau fetele mele,

Să faceți ce voiți cu ele,

Căci amândouă sunt virgine.

Însă pe-acei care, la mine,

Să înnopteze-s așezați,

Vă rog, în pace, să-i lăsați!”

9Ei au strigat: „Pleacă din drum!

Tu ești străin, și vii acum

Judecător?! Ne dăscălești?!

Ei bine, ai să pătimești

Mai mult decât bărbați-acei!

Scoate-i afară și pe ei!”

Degeaba Lot s-a-mpotrivit,

Pentru că gloata l-a-mbrâncit;

De ușă, s-a apropiat,

S-o spargă, neîntârziat.

10Îngerii mâinile-au întins,

Spre Lot, și-n grabă, l-au cuprins;

Apoi, în casă, l-au vârât

Și-n urmă-i, ușa-au zăvorât.

11Întreaga gloată ce era

Afară și-a vrut a intra

În casă, fost-a pedepsită

Și cu orbire-a fost lovită.

Nimicirea Sodomei și Gomorei

12Bărbați-acei i-au spus lui Lot:

„Pe cine ai? Să îți iei tot –

Pe gineri, fiice și pe fii.

Fugi de-i adună și să vii,

Cu ei, degrabă! Să fugiți

Și viața să vi-o izbăviți,

13Căci locul fi-va nimicit!

În ăst ținut, noi am venit,

Căci plângerea-n potriva lui

Ajuns-a-n fața Domnului;

Atuncea, El ne-a-nsărcinat

Să-l pedepsim, pentru păcat!”

14Aflând, Lot n-a mai zăbovit –

Cu ginerii lui a vorbit,

Zicându-le: „Sculați-vă!

Fugiți iute! Salvați-vă!

Cetatea fi-va nimicită!

Pedeapsa i-a fost stabilită,

De Domnul, pentru ce-a făcut!”

Dar ei au râs – nu l-au crezut.

15Când zorii zilei s-au ivit,

De Lot, îngeri-au stăruit:

„Să-ți iei fetele și nevasta,

Să părăsiți cetatea asta,

Să nu ajungeți la pieire,

Pentru a ei nelegiuire!”

16Dar Lot, încă, mai zăbovea,

Iar timpul, ne-ncetat, curgea.

Atunci, îngerii i-au luat,

Pe toți, de mâini și au plecat

Să-i scoată, din cetate-afară,

Și înapoi veniră iară.

Astfel, Domnul l-a izbăvit

17Pe Lot. Cei doi l-au sfătuit:

„Pleacă! ‘Napoi să nu privești

Și nu cumva să te oprești,

Pe drum, în locuri din Câmpie.

Altfel, urgia ce-o să vie

Te va ajunge, negreșit –

Numai la munte ești ferit.”

18Lot a răspuns: „Doamne, nu pot

Să fug la munte! Eu socot –

19De trecere am căpătat,

Căci milă, Tu mi-ai arătat –

Prăpădul să nu mă ajungă,

Căci pân’ la munte-i cale lungă,

20Să fug, vreau, în cetatea ‘ceea,

Cu fetele și cu femeia.

Cetatea-i mică… de-aș putea

Să îmi salvez viața în ea…”

21Domnul a zis: „Iată că-ți fac

Și-acest hatâr, să-ți fiu pe plac.

22Fugi în cetate! Nu mai sta!

Până ajungi, voi aștepta!”

De-atunci se cheamă, așadar,

Cetatea „Mică” – sau „Țoar”.

23Soarele tocmai răsărea,

Când, la Țoar, Lot ajungea.

24Deci Lot fiind adăpostit,

Din cer, potop s-a prăvălit –

Ploaie de foc și de pucioasă –

Lovind cetatea păcătoasă,

Căci, în sfârșit, sosise ora,

Pentru Sodoma și Gomora.

25Dezastrul a fost colosal:

A spulberat, sub al său val,

Cetățile de pe Câmpie,

Copaci și-orice ființă vie.

26Nevasta lui Lot a privit

În urmă, și-a încremenit –

În stâlp de sare s-a-ntrupat.

27Avram, în zori, când s-a sculat,

S-a dus colo unde-a vorbit

Cu Domnul, când a mijlocit.

28Privind înspre cetăți, în zare –

Înspre Câmpia ‘ceea mare –

Văzu fum, foc mistuitor –

Asemeni celui de cuptor –

Cum se ridică din pământ,

Împrăștiindu-se în vânt.

29Când Dumnezeu a nimicit

Cetățile, și-a amintit

Căci cu Avram de vorbă-a stat,

Și astfel, Lot a fost salvat.

Păcatul fetelor lui Lot

30Lot, la Țoar, n-a zăbovit –

Cu fetele, s-a stabilit

La munte, într-o peșteră.

31Aici, fetele-și ziseră:

„Bătrân este al nostru tată.

Pe-aici, nu-i nici un bărbat, iată!

32Haidem, cu vin, să-l îmbătăm

Pe tata, și să ne culcăm

Cu el. Așa de procedăm,

Sămânța o să ne-o păstrăm.”

33Deci, pe bătrân l-au îmbătat,

Iar cea mai mare s-a culcat

Cu tatăl lor. El n-a știut

Nimic, din ce s-a petrecut.

34A doua zi, cea mare spuse

Mezinei – tot – precum făcuse:

„Iată, eu m-am culcat cu tata.

Să-i dăm iar vin! Tu să fii gata,

La noapte! Intri ușurel

Și-ai să te culci și tu, cu el.

Nu sta pe gânduri! De ce taci?

Așa va trebui să faci!”

35Pe Lot, din nou, l-au amețit

Cu vin, încât nu a simțit

Când cea mai mică s-a culcat

Cu el, și nici când a plecat.

36Așa s-au pomenit, cu toate,

De tatăl lor, însărcinate.

37Un fiu, cea mare a născut –

Moab, drept nume, a avut.

Din el ieșit-a un popor:

Acel al Moabiților.

38Cea mică a născut și ea,

Un fiu. Ben-Ami se numea.

El este tatăl tuturor,

Din spița Amoniților.