Psalmii 78 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Psalmu-i de-Asaf alcătuitȘi o cântare s-a vădit

1Ascultă dar, poporul meu,

Învățătura mea, mereu!

Aminte ia, necontenit,

La vorbele ce le-am rostit!

2Gura-mi deschid, ca să vorbesc

În pilde, ca să îți vestesc

Înțelepciunea cea pe care

Vremea străveche, doar, o are.

3Ceea ce știm, ce-am auzit,

Tot ceea ce ne-au povestit

Ai noști’ părinți, vom spune noi,

4Copiilor noștri apoi.

Nimic n-o să acoperim

Din ce cunoaștem, ci vestim

La neamul care s-a-ntrupat

Și care-n lume ne-a urmat,

Mereu, lauda Domnului,

Puterile brațului Lui

Și-apoi minunile făcute

Care de noi sunt cunoscute.

5În Iacov, El a vrut să fie,

Din vremuri vechi, o mărturie.

Apoi, o lege a dat El,

Pentru întregul Israel,

Și-a poruncit părinților

Noștri, ca-n ea, pe fiii lor,

Întotdeauna să-i învețe

Și-n ea doar, să le dea povețe,

6Pentru-a fi legea cunoscută

Și spre-a putea a fi știută

De toți copii-aceia care,

Apoi, în lume vor apare,

Ca să-i învețe pe acei

Ce se vor naște după ei

Cari o vor spune tuturor

Urmașilor neamului lor,

7Ca astfel să-și pună mereu,

Încrederea în Dumnezeu

Și pentru a nu fi uitate

Lucrările Lui minunate,

Îndeplinind necontenit,

Ceea ce El a poruncit.

8Să nu fie precum erau

Ai lor părinți pe când trăiau,

Deci un neam rău ce s-a vădit,

Întotdeauna, răzvrătit,

Având o inimă slăbită

Și de puteri secătuită

Și-un duh ce se-arăta mereu,

Necredincios lui Dumnezeu!

9Fiii lui Efraim erau

Deprinși cu arcul, când luptau,

Dar au dat dosul și-au fugit

Când ziua luptei a venit,

10Pentru că ei nu s-au ținut

De legământul cel făcut

De Dumnezeu și n-au voit

A ține Legea ce-au primit.

11Au dat uitării lucrul Lui;

De-asemeni, ale Domnului

Minuni – ce li s-au arătat –

În mare grabă le-au uitat.

12Domnul – minuni – a săvârșit,

Ai lor părinți când au trăit,

Când în Egipt ei se găseau

Și-n câmpul lui Țoan ședeau.

13Marea a despicat-o El,

Un drum făcându-le astfel,

Iar apele s-au adunat

Și ca un zid în jur le-au stat.

14Ziua, El i-a condus din nor

Și-apoi, un foc strălucitor,

În timpul nopții, s-a făcut.

15Întreg poporul a văzut

Cum, în pustiu, a despicat

Ștânca și apă El le-a dat.

16Izvoare, la porunca Lui,

Țâșneau din stânca muntelui,

Iar ale lor ape păreau

Că niște râuri mari erau.

17Dar ei tot nu L-au ascultat

Pe Domnul și n-au încetat

Păcate să mai săvârșească

Și să nu se mai răzvrătească

Față de Domnul, în pustie.

18L-au ispitit – precum se știe –

În a lor inimă, mereu,

Căci I-au cerut lui Dumnezeu,

Mâncare, după pofta lor.

19Apoi, acel întreg popor

Vorbit-a împotriva Lui,

Zicând: „Dar mâna Domnului

Poate, în stare ca să fie,

Masa a pune, în pustie?

20Noi știm că stânca a lovit

Și din ea, apă a țâșnit,

Însă acuma, va putea,

Pâine, aicea, să ne dea,

Sau se va dovedi în stare,

Carne, ca să ne dea El, oare?”

21Dar Dumnezeu a auzit,

Cuvintele ce le-au rostit

Și, foc aprins, S-a arătat

Față de Iacov. De îndat’,

Mânia Și-a stârnit-o El,

Față de-ntregul Israel,

22Pentru că ei nu au știut,

Pe Dumnezeu, să-L fi crezut

Și pentru că se îndoiau

De ajutorul ce-l aveau

Din partea Lui, necontenit.

23Atuncea, El a poruncit –

Pe dată – norilor de sus,

Iar porții cerului i-a spus

Să se deschidă, de-a turnat

24Mana care i-a săturat;

Și grâu, din cer, a mai dat El,

Poporului lui Israel.

25Toți au mâncat pâinea, de cari,

Se bucurau numai cei mari.

Mâncare, ei au căpătat,

Astfel încât s-au săturat.

26Să sufle, El a poruncit,

Vântului de la răsărit

Și miazăzi, de a plouat

27Cu carne și i-a săturat

Cu păsări cari, în largul zării,

Erau ca și nisipul mării.

28Întreg stolul păsărilor

Căzut-a în tabăra lor.

29Atunci, poporul a mâncat

Carne, până s-a săturat

Căci Dumnezeu i-a dăruit

Tot ceea ce el și-a dorit.

30Dar încă bine nu mâncase,

Iar pofta nu își stâmpărase,

31Când s-a stârnit, asupra lui,

Marea mânie-a Domnului

Care, pe dată, i-a lovit

Cu moartea și i-a nimicit

Pe tinerii lui Israel.

32Însă întreg poporu-acel –

Chiar după tot ce a văzut –

Pe Dumnezeu nu L-a crezut,

Ci-n contra Lui, nestingherit,

Cu toții au păcătuit.

33De-aceea, Domnul a scurtat

Zilele lor și le-a curmat

Anii apoi, printr-un sfârșit

Care năpraznic s-a vădit.

34Când El, de moarte, îi lovea,

Întreg poporul se-ntorcea

Să-L caute pe Dumnezeu.

35Își aminteau că El, mereu,

Stâncă le e și ajutor,

Fiind al lor Izbăvitor.

36Cu gura, însă-L înșelau

Și cu-ale lor limbi Îl mințeau.

37Inima lor era slăbită

Și de puteri secătuită.

Credință, ei n-au arătat,

Față de legământul dat.

38Totuși, în îndurarea-I mare,

Domnul le dă, la toți, iertare.

Mânia Lui, El Și-o strunește

Și astfel nu îi nimicește.

39Iată că El Și-a amintit

Că ei doar carne s-au vădit,

Fiind la fel ca o suflare

De vânt, care e trecătoare.

40De câte ori s-au răzvrătit

Când în pustie s-au găsit!

De câte ori L-au mâniat

Când în pustie s-au aflat!

41N-au încetat să-L ispitească,

Să-L întărâte, să-L stârnească

Și să Îl mânie pe Cel

Cari Sfânt îi e, lui Israel.

42De-a Lui putere, nimenea –

În urmă – nu-și mai amintea.

Nu-și aminteau că i-a păzit

Și de vrăjmași i-a izbăvit.

43Nici de minunile văzute

Cari în Egipt au fost făcute

Și nici de semne minunate

Care fuseseră-arătate

În a Țoanului câmpie.

44Nimeni nu mai voia să știe

Că-n sânge El a prefăcut

Apa din râu, de n-a putut

Din acea apă, nimenea,

În urmă, să mai poată bea.

45Cum roi de muște-otrăvitoare

S-a repezit să îi omoare,

Cum broaștele au năvălit

Asupra lor și i-au lovit;

46Cum prăzi ale omizilor

Ajunseră holdele lor,

Iar munca le-a ajuns să cadă,

Roiului de lăcuste, pradă;

47Cum viile s-au prăpădit

Când El, cu piatră, le-a lovit

Și cum smochinii s-au uscat

Când grindina i-a încercat.

48Cum au ajuns vitele pradă,

Acelei grindini, să le cadă;

Cum turmele lor au pierit

Sub focul, din ceruri, venit.

49Mânia Domnului aprinsă,

Urgia Lui cea necuprinsă,

Iuțimea și necazul Lui

Trimise-au fost poporului:

Un cârd de îngeri slujitori,

Doar de necaz aducători.

50Când Domnul Și-a dezlănțuit

Mânia, moartea i-a lovit,

Fiind de molime mâncați.

51Cum i-a lovit pe cei aflați

Întâi născuți printre cei care,

Locuitori, Egiptu-i are –

Pârga puterilor lui Ham

Și-a celor ce-s din al lui neam.

52Cum El, poporul, Și-a pornit

Și cum Și l-a povățuit

Când era în pustiu apoi,

Asemenea turmei de oi.

53Cum, fără grijă, i-a dus El –

Frică, să n-aibă Israel –

Și cum în mare, au pierit

Acei care i-au dușmănit.

54Cum i-a purtat, în urmă dar,

Până la sfântul Său hotar,

La muntele ce-i câștigat

De al Lui braț, neînfricat.

55Cum neamuri, El a izgonit

Din fața lor și-a împărțit

Țara, s-o ia în stăpânire

Spre a rămâne moștenire

A semințiilor pe care

Neamul lui Israel le are.

56Dar ei însă, necontenit,

Pe Dumnezeu L-au ispitit.

În contra Lui s-au răsculat

Și-a Lui poruncă au călcat.

57Necredincioși se dovedeau,

Precum părinții lor erau.

Ca și un arc înșelător,

L-au părăsit pe Domnul lor.

58Ei, înălțimi, au ridicat

Și-n acest fel L-au supărat,

Căci gelozia I-au stârnit

Când pentru idoli au slujit.

59Domnul, atunci, S-a mâniat

Și-a Lui mânie a picat

Peste întregul Israel.

60La Silo, Se aflase El,

Unde al Său cort se găsea

Când printre oameni locuia.

Furios, cortul Și l-a lăsat,

61Iar slava Lui, pradă, s-a dat,

Robiei. Măreția Lui

Ajuns-a a dușmanului.

62Lăsat a fost al Său popor,

Pradă a fi săbiilor,

Pentru că El S-a mâniat.

63În foc să cadă, i-a lăsat

Pe toți cei tineri din popor.

Fecioarele, la rândul lor,

Nu au mai fost sărbătorite

Cu cântecele pregătite,

Anume, pentru nuntă. Toți

64Cei care se vădeau preoți,

Loviți de sabie pieiră,

Iar văduvele nu-i bociră.

65Atuncea Domnul S-a trezit

Ca unul care a dormit.

Ca un viteaz S-a arătat,

Care-i de vin îmbărbătat.

66Pe-ai Săi dușmani, El i-a lovit,

Iar ei – speriați – toți au fugit,

Grăbindu-se-a ieși din țară,

Plini de rușine și ocară.

67A lepădat cortul pe care,

În Israel, Iosif îl are,

Și n-a ales – după cum știm –

Nici ramura lui Efraim,

68Ci El, pe Iuda, l-a cules

Și-apoi Sionul l-a ales,

Căci după cum se dovedește,

Domnul, pe-aceștia, îi iubește.

69Un sfânt locaș Și-a zidit El,

‘Nalt ca și cerul și la fel

De tare, precum se arată

Pământu-acest, pe care – iată –

L-a întărit pentru vecie.

70Pe David l-a ales să-I fie

Rob, căci El l-a luat apoi,

Chiar de la staulul de oi,

71Să îl așeze drept păstor,

Peste întregul Său popor,

72Iar David, când l-a cârmuit,

Pricepere a dovedit.

Neprihănită se vădea

Inima lui și-astfel putea

Să dea povețe tuturor

Și-nvățături pentru popor.