1Doamne, mereu mă cercetezi
Și mă cunoști, căci Tu mă vezi.
2Când mă ridic sau când stau jos,
Tu-mi pătrunzi gândul, ne-ndoios.
3Știi când mă culc, vezi pasul meu,
Știi calea-n care umblu eu.
4Cuvintele pe cari am vrut
Să le rostesc, Tu le-ai știut,
Căci Tu, în toate, ai pătruns
Și nu Îți e nimic ascuns.
5Tu mă-nconjori, iar mâna Ta
O lași asupra mea a sta.
6Știința Ta, cea minunată,
Atât de sus e așezată –
Atât de mult ea se întinde –
Încât eu nu o pot cuprinde.
7Dar încotro, Doamne, s-apuc,
Departe-apoi ca să mă duc?
Unde să fug, ca să pot sta
Departe-apoi, de Fața ta?
8Dacă în cer am să urc eu,
Acolo este Dumnezeu.
Dacă apoi am să pogor
În locuința morților –
Voind să mă adăpostesc –
Și-acolo, Doamne, Te găsesc.
9Dacă pe-aripa zorilor,
La marginile mării, zbor,
10Și-acolo fi-va mâna Ta
Și călăuză îmi va sta.
11Dacă voi zice: „Negreșit,
De beznă fi-voi învelit”,
Iată că bezna cea deplină
Se va preface în lumină!
12Acum nici bezna, văd prea bine,
Nu este neagră pentru Tine,
Căci noaptea strălucire are
Ca ziua, în amiaza mare,
Iar bezna cea întunecată,
Precum lumina, se arată.
13Rărunchii, Tu mi i-ai făcut,
Iar al meu trup, Tu l-ai țesut
În pântecele mamei mele.
14Te laud, pentru toate cele
Pe care le-ai făcut, căci iată,
Sunt o făptură minunată.
Sufletul meu a cunoscut
Lucrările ce le-ai făcut,
Căci ele au fost mari, mereu.
15N-a fost ascuns nici trupul meu,
Față de Tine. M-ai făcut
Într-un loc tainic. M-ai țesut
Cu măiestrie-n chip ciudat,
De parcă aș fi fost aflat
În locuri tainice, pe care,
Pământul, în adânc, le are.
16Pe când încă un chip n-aveam,
Pentru că doar un plod eram,
A Ta privire m-a văzut
Și-n a Ta carte ai trecut
Zilele care rânduite
Mi-au fost, pentru a fi trăite.
17Doamne, cât e de nepătrunsă
A Ta gândire, și ascunsă!
Ce multe-s gândurile Tale!
18De aș putea găsi o cale
Prin care să le socotesc,
În număr, ele depășesc
Boabele de nisip ce sânt
Pe fața-ntregului pământ.
În zori de zi, când mă trezesc,
Tot lângă Tine mă găsesc.
19O Doamne, dacă-ai tăbărî
Și pe cei răi i-ai omorî!
Oameni – de sânge însetați –
De mine, să vă depărtați!
20Ei, despre Tine, au vorbit
Numai în chip nelegiuit.
Numele Tău, Îl iau cei răi
Și mint acești dușmani ai Tăi!
21Să nu fie urâți de mine,
Cei care Te urăsc pe Tine?
De-aceia care se ridică
Ție-mpotrivă fără frică,
Să nu îmi fie scârbă, oare?
22Da, îi urăsc, fără-ncetare,
Iar ura mea este vădită
Precum că e desăvârșită,
Căci eu, la oamenii acei,
Mă uit ca la dușmanii mei.
23Mă cercetează, Domnul meu,
Să îmi știi inima mereu!
Mă-ncearcă, Doamne, căci doresc
Să afli ceea ce gândesc!
24Vezi dacă sunt pe-o cale rea
Și fă ca pasul meu să stea
Pe calea care-Ți place Ție
Și duce către veșnicie!
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
