2 Samuel 20 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Ioab omoară pe Amasa

1Pe-atunci, acolo, viețuia

Un om cari, Șeba, se numea.

Fiul lui Bicri, era el,

Din Beniamin fiind, de fel.

Om de nimic, s-a dovedit

Șeba a fi. El a venit

Și-apoi, din trâmbiță-a sunat

Spunând, când toți s-au adunat:

„Să știți dar, foarte bine, voi,

Că nici o moștenire, noi

N-avem cu David – cu cel care

Părinte, pe Isai, îl are!

De-aceea, zic în acest fel:

Toți oamenii din Israel,

La corturile lor, apoi,

Să se întoarcă, înapoi!”

2Când vorbele i-au auzit,

Israeliții s-au grăbit

Să-l părăsească pe-mpărat

Și-apoi, pe Șeba, l-au urmat.

Numai bărbații cei pe care

Țara lui Iuda-n ea îi are,

Drept credincioși s-au arătat

Și-l însoțiră pe-mpărat,

Pân’ la Ierusalim apoi.

3David se-ntoarse înapoi,

La casa lui. Când a intrat,

În casă, fost-a-ntâmpinat

De țiitoarele pe care,

El le lăsase, la plecare.

Zece la număr au fost ele;

Pe țiitoarele acele –

Pe cari, de pază, le-a lăsat –

David, în urmă, le-a luat

Și-n altă casă el le-a dus,

Unde sub pază-apoi, le-a pus.

De soarta lor, s-a îngrijit

Atâta timp cât au trăit,

Însă de-atuncea, niciodat’

La ele, el n-a mai intrat,

Voind ca singure să fie

Și să trăiască-n văduvie.

4Apoi, pe-Amasa, l-a chemat

La sine și a cuvântat:

„Amasa, vreau ca să te duci

Și în trei zile să-mi aduci

Pe toți bărbați-aceia care,

În Iuda sunt. La adunare,

Va trebui și tu să vii,

Căci vreau, de față, ca să fii!”

5Amasa, grabnic, a plecat

În Iuda, dar s-a întâmplat

Că-n al său drum a zăbovit

Mai mult decât i-a-ngăduit

David, atunci când l-a trimis.

6De-aceea, împăratu-a zis

Către-Abișai, îngândurat:

„Nu știu ce s-o fi întâmplat.

Gândit-am că Șeba – cel care,

Pe Bicri, drept părinte-l are –

Mai mult rău poate a ne face,

Dacă îl vom lăsa în pace,

Decât e răul cel făcut

De Absalom, cum am văzut.

De-aceea, eu gândesc că-i bine,

Să pleci chiar tu. Ia dar, cu tine,

Pe slujitorii cei pe care

În slujbă-al tău stăpân îi are,

Și-apoi, în grabă să plecați,

Pe Șeba să îl căutați,

Ca nu cumva, să își găsească,

Un loc, ca să se-adăpostească.

De-n vreo cetate va pătrunde,

De noi, se va putea ascunde.”

7Îndată, Abișai s-a dus

Să împlinească ce i-a spus

Stăpânul său. Când a plecat,

Cu sine-alături, a luat

Pe slujitorii cei pe care,

Ioab în slujba sa, îi are.

I-a mai luat pe Cheretiți

Și-asemeni și pe Peletiți.

De la Ierusalim plecară

Și-apoi pe Șeba-l căutară.

8Când au ajuns la piatra care

La Gabaon e, la hotare,

Pe-Amasa ei l-au întâlnit,

Căci înainte-a fost sosit.

Ioab, o sabie, avea,

Pe care-ncinsă o ținea

Legând-o lângă coapsă-apoi,

Deasupra hainei de război.

Când spre Amasa s-a-ndreptat,

Ușor ea a alunecat

Din teaca ei. Ioab s-a dus

9Către Amasa și a spus:

„Ce faci? Sunt foarte bucuros,

Să te-ntâlnesc! Ești sănătos?”

Cu mâna dreaptă l-a luat

De barbă și l-a sărutat,

10Însă Amasa n-a văzut

Că-n mâna stângă a ținut,

Strâns, pregătită, sabia.

Ioab l-a înțepat, cu ea,

În pântece, pe ne-așteptate,

Iar măruntaiele, vărsate

I-au fost acolo-n drum, de-ndat’.

Uimit, Amasa a picat

De pe picioare și-a pierit,

Fără să îl mai fi lovit

Încă o dat’. Ioab, apoi,

Își puse sabia-napoi,

Pe al său frate l-a luat –

Pe Abișai – și a plecat

Grăbit, pe Șeba să-l găsească,

Să-l prindă și să-l nimicească.

11Pe unul din oștenii lui,

La căpătâiul mortului,

De strajă, el l-a pus să stea,

Pentru că omul trebuia

Să spună celor ce treceau

Și pe Amasa îl vedeau:

„Pe David, vreți să îl slujiți,

Sau cu Ioab, ați vrea să fiți?

Cei cari pentru Ioab se-arată,

Să îl urmeze, de îndată!”

12Amasa-n drum zăcea, trântit,

Fiind, de sânge, năpădit.

Oșteanul care a rămas

La capul său, apoi, l-a tras

Din drum, pe câmp, în loc ferit

Și cu o haină l-a-nvelit,

Căci oameni mulți, pe drum, treceau

Și – îngroziți – la el, priveau.

13După ce-a fost, din drum, luat

Amasa, toți s-au adunat

Și după Șeba au pornit

Căci cu Ioab, s-au însoțit.

Omorârea lui Șeba

14Ioab a răscolit, astfel,

Cu toți cei cari erau cu el,

Prin semințiile pe care

Poporul Israel le are.

Locul spre care s-a-ndreptat,

Abel-Bet-Maca, e chemat.

Bărbați de seamă au venit

Și cu Ioab s-au însoțit.

15Șeba – că-i urmărit – simțise

Și-ntr-o cetate se pitise.

Cetatea-n care se-ascundea,

Abel-Bet-Maca, se numea.

Ioab, atunci, a-mpresurat

Cetatea și a ridicat

Un val, care îi atingea

Întăritura ce-o avea.

Întreg poporul adunat,

Pe lângă ziduri a săpat,

Ca astfel să le prăbușească,

Cetatea să o cucerească.

16Dar o femeie a venit,

Care-n cetate-a locuit.

Astă femeie se vădea

Că multă-nțelepciune-avea.

Ea a strigat, către popor:

„Opriți-vă dar, fraților!

Vă rog ca să mă ascultați

Și pe Ioab să îl chemați!

Să îi mai spuneți că doresc

Să vină-aici, să îi vorbesc!”

17Ioab, atunci, s-a arătat

Și-apoi femeia l-a-ntrebat:

„Tu ești Ioab? Tu ești cel care

Conduci această oaste mare?”

„Eu sunt!”– răspunse el de-ndat’ –

„Să-mi spui, de ce am fost chemat?”

„Mă iartă dacă îndrăznesc,

În fața ta, ca să vorbesc” –

Zise femeia – „dar aș vrea,

Seamă să iei, la vorba mea.”

„Ascult!” – spuse Ioab. „Ce vrei?”

18„La noi, a fost un obicei:

Dacă ceva se petrecea,

Toată suflarea își spunea:

„Mergem în Abel, să-ntrebăm,

Să știm dar, cum să procedăm”,

Iar pricinile cari erau,

În felu-acesta, se-ncheiau.

19Iată, astă cetate mare

E-n numărul acelor care

Cele mai credincioase sânt,

Pe al lui Israel pământ,

Și pot să-ți spun, în acest fel,

Că ea e mamă-n Israel!

De ce vrei tu ca să lovești

Cetatea și s-o nimicești?

Vrei tu ca moștenirea care

Al nostru Dumnezeu o are,

Să o zdrobești? Crezi că faci bine?”

20„Departe acest gând, de mine!”–

Zise Ioab. „Eu nu voiesc,

Cetatea să o nimicesc!

21Însă la voi – după cum știm –

Este un om, din Efraim.

Șeba, se cheamă omul – iată –

Iar Bicri este al său tată.

Omul acel și-a ridicat

Brațul, spre-al nostru împărat.

Dați-l încoace, căci plecăm

Și-n pace o să vă lăsăm!”

Ea spuse: „Fii încredințat

Că o să-ți fie aruncat,

Îndată, capul omului.”

22Ea a vorbit poporului –

Care-n cetate locuia –

Cu-nțelepciunea ce-o avea

Și astfel, l-a înduplecat.

Capul lui Șeba l-au tăiat

Și pe deasupra zidului,

L-a aruncat poporului

Care cetatea-a-mpresurat.

Ioab, atunci, a ridicat

Împresurarea și-a pornit,

Către Ierusalim, grăbit,

Iar cei care erau cu el,

Acasă s-au întors, astfel.

Dregătorii lui David

23Ioab era acela care,

Peste oșteni, era mai mare.

În fruntea Cheretiților,

Fusese – drept conducător –

Benaia pus, acela care,

Pe Iehoiada, tată-l are.

El a mai fost cârmuitor

Și-al oștii Peletiților.

24Mai mare, peste biruri pus,

Fusese Adoram adus;

Iar Iosafat – acela care

Pe Ahilud, părinte-l are –

Bun de-arhivar a fost găsit

Fiind, drept scriitor, numit.

25Șeia, apoi, a fost adus

Și logofăt, el a fost pus.

Șadoc și-Abiatar urmau:

Aceștia doi, preoți, erau.

26Ira – cel din Iair venit –

Ajunse de a fi numit

În rangul de slujbaș de stat,

Aflat mereu lângă-mpărat.