Geneza 47 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Gosen – Iacov înaintea lui Faraon

1Iosif, la Faraon, s-a dus,

Să-l înștiințeze și i-a spus:

„Bătrânul meu și frații mei,

Din Canaan, veniră. Ei,

Cu turmele și tot ce au,

Sunt în Gosen. Acolo stau.”

2Iosif, pe cinci, din frații lui,

În fața Faraonului,

I-a dus și i-a înfățișat,

3Iar Faraon i-a întrebat:

„Cu ce vă îndeletniciți?”

„Mărite domn, de vreți să știți,

Aflați că noi, păstori, suntem.

De ne dați voie, acum, vrem –

4Pentru un timp – să locuim

Aici, fiindcă nu găsim

Loc de pășune, pentru oi.

Aflați că-n Canaan, la noi,

O grea foamete bântuiește.

Măria ta de-ngăduiește,

Am vrea-n Egipt să ne oprim

Și în Gosen să locuim.”

5Când Faraonul i-a vorbit,

Lui Iosif, zis-a: „Au venit

Ai tăi, la noi, să locuiască.

6Acum dar, unde-au să voiască,

Să îi așezi, căci țara mea,

Deschisă ți-e, iar eu aș vrea,

Ca în ținutul cel mai bun,

Să îi așez pe-ai tăi. Îți spun,

Că locul cel mai potrivit

E în Gosen. M-am mai gândit,

Că, dacă, printre frații tăi,

Sunt oameni pricepuți, tu să-i

Așezi în fruntea turmelor,

Care le am, dacă ei vor.”

7Iosif – de Iacov însoțit –

S-a dus, cum i s-a poruncit,

La Faraon. Când, la palat –

Iacov – l-a binecuvântat,

8Pe Faraon, acesta-i zise,

După ce fața îi privise:

„Câți oare-s anii vieții tale?”

9Iacov răspunse: „Pe-a mea cale,

De când mă aflu pe pământ,

Ai mei ani, pân’ acuma, sânt

Osută treizeci. Ale mele

Zile, puține-au fost și rele,

În comparație cu cei,

Care au fost părinții mei.”

10Din nou, l-a binecuvântat,

Pe Faraon, și a plecat

Iacov apoi, din fața lui.

11Iosif îi dete tatălui –

Și fraților săi – o moșie

Întinsă; iar acea câmpie

Se afla într-un loc de șes –

Chiar în ținutul lui Ramses.

12Iosif, cu pâine, i-a hrănit,

Încât au supraviețuit –

Foametei care bântuia –

Iacov și-ai săi, asemenea.

Scumpetea în Egipt

13Foamea creștea – din an în an –

Și în Egipt și-n Canaan.

14Argintul Canaanului,

Precum și al Egiptului,

În visterie-au încăput

La Faraon, căci a vândut,

Grâu, Iosif, celor ce-au voit

15Să cumpere. Când s-a sfârșit

Argintul, oamenii s-au dus,

La Iosif, și așa i-au spus:

„Să ne dai pâine, căci nu vrem

Ca să pierim. Nu mai avem

Argint de dat! Deci ce vom face?!”

16Iosif le spuse: „Fiți pe pace!

N-aveți argint? – doar nu sunt câine –

Îmi veți da vite, pentru pâine!”

17Atunci, ei, vitele, și-au dat

Și astfel, pâine-au căpătat.

18După ce anul a trecut,

Oameni-au mers și au cerut

Pâine, din nou. Ei au vorbit:

„Atât de mult am sărăcit,

Că n-avem nici argint, nici vite –

Și totuși, trebuiesc trăite

Aceste zile. Ce-am putea

Să-ți dăm acum, spre a avea

Pâine? Pământul îl avem,

Și trupurile. Le vindem!

19De ce trebuie să murim?

Ne cumpără, și-o să trăim!

Dă-ne sămânță, să lucrăm

Pământul, și să-l semănăm!

Așa doar, vom trăi – să știi –

Și nu-s ogoarele pustii.”

20Iosif, pământ, a cumpărat,

Căci oamenii i l-au lăsat

În schimbul pâinii; foametea,

Tot mai puternic, îi strângea.

În mâna Faraonului,

Ogoarele Egiptului

21Au încăput. Bietul popor,

La marginea hotarelor

Egiptului, a fost mutat,

În cetățui. Cei ce-au scăpat –

22Căci foamea nu i-a încolțit

Și-al zilei greu nu l-au simțit –

Din tagma preoților sânt.

Nu și-au vândut al lor pământ,

Pentru că ei s-au bucurat

De-o lege dată de-mpărat,

Prin care un venit aveau –

De la palat – și-astfel trăiau.

23Iosif a zis poporului:

„Acum, ai Faraonului

Sunteți, căci eu v-am cumpărat

Cu-al vost’ pământ. De semănat,

Vă dau sămânță. Semănați!

Ogoarele vi le lucrați!

Pe voi și-ai voștri, să-i hrăniți

Și-astfel să supraviețuiți.

24La vremea roadelor, să dați –

Din ceea ce-o să adunați –

A cincea parte – vă convine? –

Pentru-mpărat. Vă aparține

Restul de părți, să vă hrăniți –

Cum v-am mai spus – ca să trăiți.”

25Ei au răspuns: „Tu ne-ai scăpat

Viața! Dacă am căpătat

Îngăduință, munci-vom!

Robi Faraonului, fi-vom!”

26Iosif, o lege, a făcut,

Care prin timp a răzbătut

Până la noi. Ea prevedea

Ca din recoltă, a cincea

Parte-i a Faraonului.

Preoții doar, de legea lui,

Mereu, adăpostiți erau,

Căci de-nlesniri se bucurau.

Sfârșitul lui Iacov se apropie

27Deci în Gosen, au locuit

Iacov și-ai săi. S-au înstărit

Și mult, în număr, au crescut.

28Anii pe care i-a avut

Iacov de dus, în acea țară,

Au fost șaptesprezece; iară,

Anii pe care i-a trăit,

Până când timpul i-a venit

S-asculte ale morții șoapte,

O sută patruzeci și șapte

29Au fost de toți. Când a simțit

Cum că sfârșitul i-a venit,

Iacov, pe Iosif, l-a chemat:

„De trecere am căpătat

În fața ta, să-ți pui, aș vrea,

Mâna, acum, sub coapsa mea.

Cu bunătate, tu te poartă –

Credincioșie îmi arată –

Căci mult – pe lume – n-oi mai sta.

Te rog, mult: nu mă-nmormânta

Aici, în țara cea străină.

30Atunci când vremea o să vină –

Să-adorm lângă părinții mei –

Vreau, din Egipt, ca să mă iei;

Așază-mă-n mormântul lor,

Să îmi dorm somnul morților.”

Iosif i-a spus: „Așa voi face!

Stai liniștit și fii pe pace!”

31Iacov, rotind privirea-n jur,

I-a zis lui Iosif: „Jură-mi!” „Jur!

Voi face după placul tău” –

Răspunse el, tatălui său.

După ce Iosif a jurat,

Israel, capul, și-a plecat,

Pe căpătâiul patului.

Iosif plecă la slujba lui.