Apocalipsa 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„O carte-n urmă, am văzut,

În mâna Celui ce-a șezut,

Pe acel scaun, de domnie.

Scrisă, ea se vedea să fie,

Pe dinăuntru și-apoi, iară,

Fusese scrisă și pe-afară.

Șapte peceți se mai vedeau,

Și, cartea, o pecetluiau.

2Atuncea mi s-a arătat

Un înger, care a strigat:

„Cine o fi, acum, în stare,

Cine se-arată vrednic, oare,

Să vină, cartea, să o ia,

Rupând pecețile din ea,

Să o deschidă mai apoi,

Și s-o citească, pentru noi?”

3Dar nimenea nu s-a găsit,

În cer, să fie potrivit –

Nici pe pământ, de-asemenea,

Și nici sub el – care să ia

Cartea, și s-o deschidă-apoi,

Să o citească, pentru noi.

4Am plâns, atunci când am văzut,

Că nimenea nu a putut,

Să fie vrednic și să ia,

Cartea, ca să se uite-n ea.

5Dar, un bătrân s-a-nfățișat,

‘Nainte-mi, și a cuvântat:

„Să nu mai plângi, căci a venit

Leul care a biruit.

El este – după cum se știe –

Din a lui Iuda seminție

Și-i a lui David Rădăcină.

Iată că El are să vină

Și va deschide cartea care,

Șapte peceți, peste ea, are.”

6Apoi, la mijloc, am văzut,

În locul care s-a făcut –

Chiar între jilțul Celui Sfânt,

Între făpturile ce sânt

Vii, împrejuru-i așezate,

Și care, patru, sunt de toate,

Și între cei bătrâni – un Miel.

Înjunghiat, îmi părea El.

Pe capul Său, puteam vedea,

Precum că șapte coarne-avea

Și șapte ochi. Aceștia sânt,

Duhuri, trimise pe pământ,

Pentru a-i da ocol, mereu,

Căci ei sunt, ai lui Dumnezeu.

7El a venit și a luat

Cartea, cea care s-a aflat

În brațul drept al Celui care,

Scaunul de domnie-l are.

8Făpturile acolo-aflate,

Cari patru-n număr sunt, de toate,

Precum și toți bătrâni-acei,

Cari douăzeci și patru-s ei,

Jos, la pământ, s-au aruncat,

În fața Mielului, de-ndat’,

Ținând, în mână, alăute

Și-având potirele umplute,

Doar cu tămâie, căci în ele –

Deci în potirele acele –

Sunt rugăciunile ținute,

Care, de sfinți, au fost făcute.

Potirele acestea toate,

Numai din aur sunt lucrate.

9Un cântec nou, cu toți cântau,

Și-n cântec, astfel glăsuiau:

„Tu singur doar, ai fost găsit,

Cartea s-o iei, și-nvrednicit

Să rupi pecețile pe care,

Aceasta, peste ea, le are;

Căci Tu ai fost înjunghiat

Și astfel, ai răscumpărat,

Cu al Tău sânge – cu mult greu –

Mulți oameni, pentru Dumnezeu,

Căci, către El, aveau să vie,

Din orișicare seminție,

Din orișicare limbă-anume,

Din orișice norod, din lume.

10Tu ai făcut, din ei, mereu,

Pentru al nostru Dumnezeu,

O minunată-mpărăție

De preoți, care au să vie –

Căci rânduiți astfel, ei sânt –

Să-mpărățească, pe pământ!”

11Când, ochii, iar i-am ridicat

Și împrejur, eu m-am uitat –

La scaunul Celui Prea Sfânt,

La toți bătrânii care sânt

Și la făpturile pe care,

Scaunu-n jurul său le are –

Glasuri de îngeri au vorbit,

Pe care eu le-am auzit.

Numărul lor e foarte mare:

De zece mii de ori, el are

Tot zece mii și mii de mii,

Încât e greu, minte, să ții.

12Vocile ce le-am auzit,

În felu-acesta au vorbit:

„Mielul cari fost-a junghiat,

Vrednic, acum, s-a arătat,

Puterea ca să-I fie dată,

Înțelepciunea – totodată –

Cinstea și slava și tăria,

Laude-apoi, și bogăția!”

13Toate făpturile ce sânt,

În ceruri, sus, ori pe pământ,

Sau sub pământ sunt aciuate,

Ori sunt, în mare, răsfirate,

Precum și toate cele care

Au un alt loc de așezare,

În clipa ‘ceea au vorbit

Și-aste cuvinte le-au rostit:

„Celui care, pe scaun, șade

Și stăpânește, I se cade,

Cinste și slavă a-I fi dată

Și stăpânire. Totodată,

Acestea toate se cuvin,

Să-i fie date-apoi, din plin,

Și Mielului. Fie-ale Lor,

Toate, în vecii vecilor!”

14Făpturile acolo-aflate –

Și care, patru sunt, de toate –

Când auzeau vorbele-acele,

Spuneau „Amin!”, într-una, ele.

Bătrânii care-au fost aflați

De față – care-s arătați,

Că douăzeci și patru sânt –

S-au aruncat, toți, la pământ,

Ca să se-nchine, fiecare,

Apoi, în fața Celui care

Este, mereu, nemuritor

Și-i viu, în vecii vecilor.”