Eclesiastul 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Am zis inimii mele: „Vreau,

Din fericire să îți dau

Să guști. Te-ncerc, cu veselie!”

Acum însă, inima-mi știe

Să judece cu-nțelepciune

Că și-asta-i o deșertăciune.

2Apoi, râsului i-am vorbit:

„O nebunie! – negreșit –

Ești doar!” „De ce te-ai înșelat,

Degeaba?” – am mai întrebat

Și veselia. Mai apoi,

Fiind cuprins de gânduri noi,

3Am hotărât să îndrăznesc,

Cu vin, trupul să-mi veselesc

În timp ce inima-mi voi pune

La cârmă, cu înțelepciune,

Și-n nebunie stăruiesc

Până am să mă dumiresc

Ce-i bine ca să facă, oare,

Ai oamenilor fii, sub soare,

În timpul vieții, pe pământ.

4Am făcut lucruri ce mari sânt:

Vii am plantat, case-am zidit,

5Și prin livezi, pomi am sădit;

6Mi-am făcut iazuri de udat

7Dumbrava. Robi mi-am cumpărat,

Copii de casă am avut;

Cirezi și turme am crescut:

Avut-am și cirezi de boi,

Precum și foarte multe oi

Cum nimeni, înaintea mea,

N-a mai avut asemenea.

8Aur și-argint, mi-am adunat.

Demnă de-un mare împărat

Peste o țară însemnată,

Mi-e bogăția câștigată.

Mulți cântăreți mi-am mai dorit –

Să-mi fie-aduși, am poruncit.

De-asemenea, pe lângă ei,

Și o mulțime de femei

Mi-am mai adus, spre desfătare.

9Ajuns-am astfel, mult mai mare

Decât cei cari m-au precedat.

Înțelepciunea mi-am păstrat.

10Ceea ce ochii mi-au poftit,

Le-am dat mereu. Nu mi-am oprit

Nici inima din veselie,

Ci bucuroasă-am vrut să fie

Când se-nfrupta din truda mea.

Atâta doar mi-a fost partea

Din osteneală; iar apoi,

11Când am privit atent, ‘napoi,

La toate câte le-am făcut

Cu mâna mea, am priceput

Că doar deșertăciune sânt

Și numai goană după vânt

Cu toate – trăinicie n-are

Nimic ce e aflat sub soare.

12Mi-am întors ochii spre a-mi pune

Privirea pe înțelepciune,

Prostie și pe nebunie.

Căci omul care o să vie

În urma împăratului,

Ce face-va, la rândul lui?

Va face după a sa minte,

Tot ce-a făcut și mai ‘nainte.

13Abia atuncea am văzut –

La urmă – și am priceput

Că-nțelepciunea-i cu atât

Cu mult mai de folos, decât

E nebunia, precum are

Cu mult mai multă căutare

Lumina, decât ar putea

Bezna vreodată a avea.

14Omu-nțelept ochii și-i ține

În cap, însă nebunul vine

Prin întuneric, șchiopătând.

Dar am băgat de seamă când

Mai cu atenție-am privit,

Că cei doi au împărtășit

Aceiași soartă. Am picat

15Pe gânduri și m-am întrebat:

„De-aceeași soartă voi avea

Ca și nebunul, atuncea

De ce am fost mai înțelept?

Am vreun folos că sunt deștept?”

Un gând a început a-mi spune:

„Și-aceasta e deșertăciune.”

16Mai mult, nu este pomenit

Cel înțelept, decât vorbit,

Nebunul e. Va fi uitat –

Dacă nu chiar când a plecat –

Atunci, în ziua următoare.

Și-apoi și înțeleptul moare

17Și cel nebun. Nu mi-au plăcut

Toate pe câte le-am văzut,

Sub soare că s-au săvârșit.

Atuncea, am disprețuit

Viața, căci toate în ea sânt

Numai o goană după vânt –

Sau altfel, dacă vreau a spune –

Viața e doar deșertăciune.

18M-au dezgustat toate-ntratât,

Încât chiar munca mi-am urât –

Mi-am urât truda mea sub soare,

A mea strădanie pe care

O las celui din urma mea,

Ca să se bucure de ea.

19Deștept? Nebun, are să fie?

Dar cine poate ca să știe?

Și totuși, lui îi va fi dată,

A muncii mele truda, toată –

Tot ceea ce-am agonisit

Sub soare, cât m-am străduit

Să strâng, muncind cu-nțelepciune.

Și asta-i o deșertăciune.

20Până acolo am ajuns

Că deznădejdea m-a pătruns,

Față de munca mea, cu care

Mi-am însemnat a mea cărare;

21Căci câte-un om care-a muncit,

Pricepere a dovedit

Și-și lasă tot ce-a adunat

Omului care l-a urmat,

Deși el nu s-a ostenit

Deloc, ci doar a moștenit

Ce altu-a strâns, cu-nțelepciune.

Și-aceasta-i o deșertăciune,

Iar după câte mi se pare,

Este un rău destul de mare.

22La drept vorbind, din munca lui,

Care-i folosul omului?

23Doar de durere îi sunt pline

Zilele vieții și îi vine

Necaz, după a muncii trudă.

Ziua întreagă el asudă

Și nici măcar noaptea nu are

Odihna binefăcătoare.

Și-aceasta, îndrăznesc a spune

Că, este tot deșertăciune.

24Nu are altă fericire

Omul – după a mea gândire –

Doar să mănânce și să bea

Și sufletului său să-i dea,

Din ceea ce-a agonisit,

Ce vrea, spre-a fi înveselit.

Aceasta însă-am văzut eu,

Că vine de la Dumnezeu.

25Într-adevăr, cine-i acel

Om care poate, fără El,

Ca să mănânce și să bea

Și bucurie de-a avea?

26Căci Domnul, precum am văzut,

Îi dă celui ce-I e plăcut

Înțelepciune, veselie,

Știință, multă bucurie.

Însă pe păcătos îl pune,

Îngrijorat, ca să adune,

Să strângă, să agonisească

Și la sfârșit să dăruiască

Ce-a adunat – al său avut –

Celui lui Dumnezeu plăcut.