1O, Doamne, Dumnezeul meu,
Să iei aminte, tot mereu,
La ruga mea! Nu Te ascunde!
2Ascultă-mă și îmi răspunde!
Eu rătăcesc bătut de vânt –
Necontenit – și mă frământ
3Din pricina zarvei pe cari,
O fac vrăjmașii mei cei tari
Și pentru că sunt apăsat
De către cei răi, ne-ncetat.
Nenorociri, aruncă ei,
Asupra mea și alor mei.
De pasul mea, vor să se ție,
Căci urmărit sunt, cu mânie.
4Inima-mi e înspăimântată,
De spaima morți-mpresurată.
5Groază și frică – uneori –
M-apucă și mă trec fiori.
6Atuncea zic în acest fel:
„Asemeni unui porumbel,
Aripi dacă eu aș avea,
Să zbor din lume aș putea,
Să caut loc pentru odihnă,
Unde să pot să stau în tihnă!”
7Să fug aș vrea, într-un loc care
Este la mare depărtare.
De aș putea, aș vrea să fiu
Departe, într-un loc pustiu.
Acolo vreau să îmi găsesc
Un loc, unde-am să locuiesc.
8Un adăpost aș căuta,
În care-n urmă să pot sta,
Ferit de-astă furtună mare
Și de-acest vânt nespus de tare.
9Doamne, Te rog să-i nimicești
Și limbile să le-mpărțești,
Căci numai silă, răutate
Și ceartă este în cetate.
10Răul, pe zid, sălășluiește
Și zi și noapte-o ocolește.
Nelegiuirea, răutatea
Cutreieră acum cetatea.
11Doar ale răutății fețe
Le vezi în ea, iar din piețe
N-o să lipsească viclenia,
Precum nici înșelătoria.
12Cel care mă batjocorește,
Nu un vrăjmaș se dovedește,
Căci eu, atunci, aș suferi;
Sau dacă m-ar batjocori
Potrivnicul și-ar încerca,
Mâna – apoi – a ridica
În contră-mi, aș fugi oriunde
Din fața lui, și m-aș ascunde.
13Dar cel ce mă batjocorește,
Al meu prieten se vădește.
Tu, cel pe care-l socoteam
Asemeni mie și te-aveam
Frate de cruce tot mereu,
Prieten credincios al meu!
14Noi, împreună, am trăit
Și-o prietenie ne-a unit.
La Casa Domnului mereu,
De tine-am fost însoțit eu,
În mijlocul poporului
Care venea la Templul Lui.
15Să vină moartea, să-i doboare!
Apoi, de vii să se pogoare
În locuința morților!
Căci răul e-n inima lor,
Este în a lor locuință
Și-asemeni în a lor ființă.
16Dar eu strig către Dumnezeu,
Iar El mă va scăpa, mereu.
17Seara, în zori și la amiază
Al meu oftat nu încetează,
Căci sufletul îmi geme greu.
Dar Domnu-aude glasul meu;
18Mă va scăpa din lupta grea
Care se dă-mpotriva mea
Și pacea Lui o s-o primesc,
Pentru că mulți mă dușmănesc!
19El, pe vrăjmași, i-a auzit
Și-o să-i smerească, negreșit,
Căci Domnul stă din veșnicie
Pe al Său scaun de domnie.
În cei care mă dușmănesc,
Nici o nădejde nu zăresc,
Să cred – apoi – că ar putea
Să nu mai stea-mpotriva mea.
De Dumnezeu, teamă, nu au.
20La cei cu care viețuiau
În pace, grabnic ei s-au dus
Și-n urmă mâinile au pus
Pe acei oameni și-au călcat
Chiar legământul încheiat.
21Dulci ca smântâna, se vădesc
Ale lor guri, când glăsuiesc.
În inimi de privești apoi,
Vedea-vei că poartă război.
Ale lor vorbe sunt frumoase,
Dar ele sunt alunecoase
Ca untdelemnul din măsură.
Însă atunci când ies din gură,
Drept niște săbii se vădesc.
22Iată dar, ce te sfătuiesc:
Încredințează-ți Domnului
Soarta, să ai sprijinul Lui,
Căci El – nicicând – n-a-ngăduit
Să cadă cel neprihănit.
23Tu Doamne, îi vei omorî
Și-n groapă îi vei pogorî,
Pentru că toți cei însetați
De sânge, nu vor fi cruțați,
Iar cei cari înșelători sânt
N-au să trăiască pe pământ,
În pace, nici o jumătate
Din zilele ce le-au fost date.
Dar iată că în Tine, eu
Mi-am pus încrederea, mereu!
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
