Psalmii 49 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Către mai marele pe care,Ceata de cântăreți îl are.Fiii lui Core au urzit,Psalmul acesta, negreșit

1Popoarelor, să ascultați,

Iar voi aminte să luați –

Voi cari în lume locuiți –

În orice stare vă găsiți.

2Să ia aminte mici și mari.

Să ia aminte toți cei cari,

Săraci – în lume – sunt aflați,

Dar și cei care sunt bogați.

3Cuvinte înțelepte, eu

Rosti-voi, din cugetul meu.

Doar gânduri bine judecate,

În a mea inimă-s aflate.

4La pilde insuflate, eu

Îmi plec urechea, tot mereu.

Când acompaniat eu sânt

De-al harfei glas, încep să cânt.

5Cum să mă tem, când peste fire,

Vin zile de nenorocire,

Sau când vrăjmașii – bunăoară –

Cu făr’de legi mă înconjoară?

6Ei se încred în avuție,

Iar cu-a lor mare bogăție

Se laudă, fără-ncetare.

7Nici unul, însă, nu e-n stare

Să se răscumpere, de-ar vrea;

Nu pot, lui Dumnezeu, să-I dea,

Prețul răscumpărării lor.

8Răscumpărarea tuturor

E-atât de scumpă, încât iată,

Nu se va face niciodată.

9Pe veci, ei n-au ca să trăiască

Și nici nu pot să nu zărească

Mormântul care îi pândește.

10Îl vor vedea, căci se vădește

Că înțelepții – bunăoară –

Cu toții pier și au să moară

Și proști – după cum se știe –

Și cei atinși de nebunie,

Iar avuția adunată,

De alții le vai fi luată.

11Ei se gândesc că au să ție

Ale lor case pe vecie.

Gândesc că locuința lor

Ține în vecii vecilor,

Căci numele pe care-l au,

Țărilor lor, apoi, îl dau.

12Dar omul care se vădește

În cinste pus, nu dăinuiește,

Căci la o vreme și el piere,

Ca vita dusă la tăiere.

13Iată ce soartă au cei care

Sunt plini de-ncrederea lor mare,

Precum și cei ce iau aminte

La toate ale lor cuvinte,

Pășind mereu pe calea lor.

14Spre locuința morților,

Ca și o turmă sunt mânați

Și pradă morții sunt lăsați.

Ei în picioare-or fi striviți

De oamenii neprihăniți.

Se duce frumusețea lor,

Iar în locașul morților

Au să-și găsească locuința.

15Mie, în Domnul, mi-e credința,

Pentru că știu că Dumnezeu

Va ocroti sufletul meu

Scoțându-l dar, biruitor,

Din locuința morților.

16Să nu te temi, dacă – cumva –

Se-mbogățește cineva

Și nici atunci când vei zări

Că visteria-i va spori.

17Nimic nu ia, când o să moară,

Iar visteria-i nu pogoară

Pe a sa urmă, negreșit.

18Să se tot creadă fericit

Omul, în viața lui – zic eu –

Și să se laude mereu,

Cu bucuriile pe care

Și le tot face fiecare,

19Căci tot lângă părinții lui

Va merge, iar a soarelui

Lumină caldă, minunată,

N-o s-o mai vadă niciodată.

20Omul ce-i pus în cinste mare,

Dacă pricepere nu are,

Atunci va fi asemănat

Cu-n dobitoc, bun de tăiat.