1De nouă ani avea domnia,
În stăpânire, Zedechia.
Luna a zecea se scurgea,
Din an, și tocmai începea
A zecea zi. Atunci, cel care
Era, în Babilon, mai mare,
Cu multă oaste a plecat,
Spre Iuda, și a-mpresurat
Ierusalimul. Așadar,
Oastea lui Nebucadențar,
De-asediu lung s-a pregătit,
Căci întăriri multe-a zidit.
2Cetatea fost-a-mpresurată,
O vreme foarte-ndelungată.
Asediu-acela a ținut
Până atunci când a făcut,
Ani unsprezece, Zedechia,
De când avea împărăția.
3Luna a noua a-nceput
În an, și tocmai s-a făcut
A patra zi, iar foametea,
Crunt, în cetate, bântuia.
Poporul suferea cumplit,
Căci pâine nu s-a mai găsit.
4În zidul care-mprejmuia
Cetatea și o străjuia,
În ziua ‘ceea, s-a-nceput
Și o spărtură s-a făcut.
Prin ea, oamenii de război
Voiau să fugă mai apoi.
Când s-a-nnoptat, ei au ieșit,
Tiptil, afară, și-au fugit
Pe drumul care se numea
„Al porții”. Drumul începea
Din unghiul zidurilor care
Închideau poarta de intrare,
Puse fiind să străjuiască
Grădina cea împărătească.
Fugarii au cătat să ție
Drumul ce duce spre câmpie.
Astfel, de noapte-acoperiți,
Sperau să treacă, nesimțiți,
De cetele Haldeilor
Ce-nconjurau cetatea lor.
5Însă Haldeii i-au simțit
Și-n urmărire au pornit.
Ei l-au ajuns pe împărat
Și-apoi ei l-au înconjurat
În câmpul Ierihonului,
Iar oastea împăratului,
Înspăimântată, a fugit,
Lăsându-l singur, părăsit.
6Atunci, Haldeii l-au luat
Pe al lui Iuda împărat,
Să-l ducă la acela care,
În Babilon, era mai mare.
L-au dus la Ribla așadar,
Și-acolo, Nebucadențar,
O judecată a rostit
În contră-i și l-a osândit.
7Toți fiii împăratului
Au fost uciși, în fața lui.
Pe Zedechia l-au luat,
Ochii i-au scos și l-au legat
Cu lanțuri de aramă, grele.
Legat cu lanțurile-acele –
La fel ca prinșii de război –
La Babilon, l-au dus apoi.
Dărâmarea Ierusalimului și Templului – Poporul este dus în robie8A cincea lună se scurgea,
Din an, și tocmai începea
A șaptea zi din lună dar.
Atuncea, Nebucadențar
Nouăsprezece ani făcea
De când în Babilon domnea.
Nebuzardan era cel care,
Peste străjeri, era mai mare,
În slujba împăratului
Cari este-al Babilonului.
El, la Ierusalim, s-a dus,
Căci Nebucadențar l-a pus
9Să dea foc Casei Domnului
Și casei împăratului,
Precum și caselor pe care
Ierusalimu-n el le are.
El a făcut precum i-a spus
Și-n felu-acesta, foc, a pus
La orice casă, din cetate,
Care avea vreo-nsemnătate.
10Oștirile Haldeilor –
Cari căpetenia străjilor
O însoțeau – au dărâmat
Zidul ce a înconjurat
Ierusalimul; iar apoi,
11Nebuzardan, prinși de război,
Luat-a sufletele toate,
Cari mai rămaseră-n cetate.
În acest fel, i-a înrobit
Și pe toți cei care-au fugit
La împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are,
Dar și pe cei ce i-a aflat
Atunci, acolo. A lăsat
12Numai niște vieri, în țară
Și tot atuncea, mai scăpară
Câțiva din cei ce se vădeau
Cum că agricultori erau.
Cei care fost-au sloboziți
Erau, cu toți, săraci lipiți.
13Apoi, Haldei-au sfărâmat
Stâlpii pe care i-au aflat
În Casa Domnului, căci ei –
Adică toți stâlpii acei –
Erau turnați doar din aramă.
Și temelii – de bună seamă –
Atunci, mai fost-au sfărâmate,
Căci din aramă erau toate.
Marea de-aramă-apoi, și ea
Spartă a fost, de-asemenea.
Arama fost-a adunată,
Fiind, în Babilon, mutată.
14Luat-au cești și cenușare,
Mucări, lopeți și scule care
Lucrate fost-au din aramă.
Ele serveau – de bună seamă –
La slujba Casei Domnului.
15Slujbașul împăratului –
Nebuzardan, acela care,
Peste străjeri era mai mare –
A strâns tigăi și-a mai luat
Lighenele ce le-a aflat
În Casa Domnului. Luate
Au fost și lucrurile toate
Care din aur se vădeau,
Sau care din argint erau.
16Stâlpii cei doi ce-au fost sfărmați
Cari din aramă-au fost turnați,
Cu temeliile de-aramă,
Cu marea cari – de bună seamă –
Tot din aramă s-a turnat,
Cu sculele ce s-au luat
Din Casa Domnului, erau
Grele, însă cât cântăreau,
Nimenea nu a mai știut.
17Un stâlp de-acela a avut
Optzeci de coți. De-asupra lui,
Acoperișul stâlpului
Fusese pus. De bună seamă,
Și el era tot din aramă.
În înălțime, se vădea
Că numai trei coți el avea.
O-mpletitură s-a-ntocmit,
Ca o rețea, și-a-mprejmuit
Acoperișul. Ea avea
Rodii de-aramă, prinse-n ea.
Totul era – de bună seamă –
Alcătuit doar din aramă.
Al doilea stâlp era și el
Făcut tot în același fel:
Cu coperiș, cu o rețea –
Cu rodii – ce-l împrejmuia.
18Nebuzardan – acela care,
Peste străjeri era mai mare –
Cu sine-n urmă l-a luat
Și pe Seraia, cel aflat
Drept preot mare, iar apoi,
L-a mai luat, prins de război,
Pe-al doilea preot, cel chemat
Țefania. A mai luat
Trei păzitori ai pragului
Cari este-al Casei Domnului.
19Printre cei care i-a luat
El, din cetate, s-au aflat
Atunci, și-un mare dregător
Care era conducător
Al oamenilor de război;
Cinci sfetnici s-au aflat apoi,
Și-un logofăt de seamă, care,
Peste oștiri a fost mai mare.
El era cel însărcinat,
În acel timp, de împărat,
Cu-nscrierea poporului
În oastea împăratului.
De-asemenea, au fost luați
Șaizeci de oameni, cari, aflați
Erau atuncea, în cetate.
20Când a sfârșit aceste toate,
Nebuzardan – acela care,
Peste străjeri, era mai mare –
Pe toți, spre Ribla, i-a-ndreptat
Și-acolo i-a înfățișat
La împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are;
Ghedalia, dregător – Uciderea lui21Iar împăratu-a poruncit
Să îi ucidă, negreșit.
Astfel, la Ribla – în Hamat –
Uciși au fost, cu toți, de-ndat’.
Iuda ajunse ca să fie
Luat și dus în grea robie.
22Oameni puțini se mai aflară
Atunci, în a lui Iuda țară.
Peste aceștia, așadar,
Pusese Nebucadențar,
Atuncea, un conducător.
Mai marele peste popor,
Fusese pus Ghedalia,
Acela care îl avea
Pe-Achim și pe Șafan, drept tată.
23Când au aflat vestea, pe dată,
La el s-au dus aceia cari,
Peste oștiri erau mai mari.
Ghedalia – cari dregător
Fusese pus peste popor
De cel ce fost-a așezat
În Babilon ca împărat –
La Mițpa, a șezut. La el,
S-au dus atuncea, Ismael –
Acela care îl avea,
Drept tată, pe Netania –
Cu Iohanan – acela care,
Pe Careah, părinte-l are.
Fiul lui Tanhumet, numit
Seraia, i-a mai însoțit.
El, din Netofa, se trăgea.
Mai merse și Iazania,
Fiul lui Macatit. Cu ei,
Au mers și oamenii acei
Ce se aflau în slujba lor.
24Când a văzut acel popor,
Ghedalia s-a-nfățișat
‘Naintea lor și a jurat
Spunându-le: „De bună seamă,
Nu trebuie s-aveți vreo teamă,
Din pricina Haldeilor.
Rămâneți, cu al vost’ popor,
În țara voastră. Dar să știți
Că trebuie să îl slujiți
Pe împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are.
În felu-acesta, orișicine
Să afle, că-i va merge bine.”
25În luna-a șaptea, Ismael,
Cu zece oameni după el,
A mers pân’ la Ghedalia.
Fecior al lui Netania
Și Elișama, fost-a el.
La Mițpa, merse Ismael
Și l-a ucis pe dregător,
Cu tot al său întreg popor,
În care se aflau Iudei
Și-o bună parte de Haldei.
26Apoi, când vestea s-a aflat,
Întreg poporul s-a sculat,
Cu căpeteniile lor
Puse în fruntea oștilor,
Și au plecat – cu mic, cu mare –
Către Egipt, la depărtare
Să fie, astfel, de Haldei,
Pentru că se temeau de ei.
Robia lui Ioiachin ușurată de Evil-Merodac27Treizeci și șapte, s-au vădit
Anii, de când a fost robit
Cel care fost-a împărat,
În Iuda, Ioiachin, chemat.
Anu-ncepuse să apună:
Venise-a doisprezecea lună.
Și douăzeci și șapte zile
Zburară, din ale ei file.
Ziua aceea începea,
Iar luna se apropia
De încheiere, când cel care
Era, în Babilon, mai mare,
De Ioiachin, și-a amintit.
Ăst împărat era numit
Drept Evil-Merodac, și-avea
Un an, de când împărățea.
Atunci, la temniță, s-a dus,
La Ioiachin, și l-a adus
La el acasă, la palat.
28Cu bunătate, s-a purtat,
Față de el și-apoi, i-a pus
Un scaun, ce-a fost mai presus
De-al împăraților pe care,
În Babilon, supuși, îi are.
29Cu haine noi l-a-nveșmântat
Și-n urmă, el l-a așezat –
Pentru tot timpul vieții lui –
La masa împăratului.
30Apoi, de el, necontenit,
Cât a trăit, s-a îngrijit.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
