Ieremia 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Israele, dacă apoi,

Te vei întoarce înapoi,

La Mine” – zice Dumnezeu –

„Dacă asculți de glasul Meu

Iar urâciunile, pe toate,

Din fața Mea tu le vei scoate,

Atunci n-ai să mai rătăcești.

2De vei jura și-ai să rostești

„Viu este Domnul, ne-ncetat!”

Și drept te vei fi arătat,

Cu adevăru-mpodobit –

Precum e cel neprihănit –

Atuncea, neamurile toate,

În El, sunt binecuvântate

Și vor ajunge-n acest fel

De-a se făli, apoi, cu El.

3„Căci Dumnezeu așa vorbește

Și-n acest fel îl sfătuiește

Pe cel ce-n Iuda-i așezat

Sau în Ierusalim e-aflat:

„Un nou ogor, desțeleniți,

Iar după ce îl pregătiți,

Sămânța ce o semănați,

Nu între spini s-o aruncați!

4Voi cari în Iuda locuiți

Sau la Ierusalim trăiți,

La inimi, seamă să luați

Și împrejur să le tăiați

Doar pentru Domnul, să nu vie

Asupră-vă a Lui mânie,

Din pricină că a văzut

Ce fapte rele ați făcut!”

O năvălire străină

5„Știre, în Iuda, răspândește

Și în Ierusalim vestește:

„Sunați din trâmbițe în țară!”

De-asemeni, dați de știre iară,

Și spuneți: „Haidem să plecăm,

Căci trebuie să ne-adunăm

Toți, în cetățile-ntărite

Ce sunt anume pregătite!”

6„Un steag, în urmă, căutați,

Către Sion să-l înălțați.

După aceea, să fugiți

Fără ca să vă mai opriți!

Căci de la miază noapte-apare

Nenorociri și prăpăd mare.

7Leul se-aruncă-nfuriat,

Din tufa-n care s-a aflat;

Nimicitorul a pornit,

Iar locul și l-a părăsit

Căci vine ca să te lovească

Și țara să ți-o pustiască.

Cetățile sunt nimicite

Și nu vor mai fi locuite.

8De-aceea – grabnic – vă luați

Saci și cu ei vă îmbrăcați.

Plângeți și gemeți toți apoi,

Căci nu se-abate de la noi,

Mânia Celui cari, mereu,

Ne este Domn și Dumnezeu.”

9Domnul a zis: „Cel ce-i aflat,

Peste popor, drept împărat,

Precum și toți aceia cari

Se dovedesc a fi mai mari,

Au să își piardă inima.

Apoi, preoții vor urma

Ca să rămână-ncremeniți

Iar toți prorocii, uluiții.”

10„Eu am vorbit:” Ah, Domnul meu,

Prea bine-acum înțeleg eu,

Că-ntr-adevăr, ai înșelat

Acel popor și totodat’,

Ierusalimul, când ai spus:

„Veți avea pace!” Dar s-a pus

Asupră-i, sabia și iată

Că viața-i e amenințată.

11În acel timp, poporului

Și-apoi Ierusalimului,

Li se va spune ăst cuvânt:

„Dinspre pustiu, suflă un vânt,

Pe drumul fiicei cea pe care

Sărmanul Meu popor o are.

Vântul acesta, arzător,

Nu e un vânt folositor

La vânturarea grâului

Sau pentru curățirea lui.

12E vânt năpraznic, vânt ce vine,

Din acel loc, până la Mine!

Am să rostesc acum, de-ndată,

Ce hotărâre-a fost luată!”

13„Nimicitoru-naintează,

Așa precum norii brăzdează

Cerul întreg. Carele lui,

Asemeni sunt vârtejului,

Iar caii săi mai ușori sânt,

Decât sunt vulturii, în vânt!”

„O, vai are a fi de noi,

Căci suntem prăpădiți apoi!”

14„Ierusalime, te grăbește

Și inima îți curățește,

De răul ce te-a încolțit

Ca să fii astfel mântuit!

Cât timp, gânduri nelegiuite

Vei ține-n inimă pitite?”

15„Un glas care din Dan pornește,

Nenorocirea o vestește,

Venind din muntele pe care

Neamul lui Efraim îl are.”

16Spuneți aceasta, tuturor:

Le spuneți dar, neamurilor;

Ierusalimului, la fel,

Să-i spuneți spre a ști și el.”

„Niște-mpresurători se-arată.

Vin dintr-o țară-ndepărtată

Și strigă, fără încetare,

Contra cetăților pe care

Le are Iuda. Iată, ei

17Asemeni sunt ca și acei

Care stau pază, pe ogor.

Înconjurat de ceata lor

Ierusalimul s-a vădit,

Pentru că el s-a răzvrătit

În contra Mea” – Domnul a zis.

18„Acesta e rodul promis,

E rodul de pe a ta cale,

Precum și a faptelor tale.

Dacă-i amar rodul acel

Și-n inimă-ți pătrunde el,

De vină pentru-acestea toate,

Este doar marea-ți răutate.”

19„Vai, ale mele măruntaie!

Vai, inima cum mi se taie

De-o grea durere! Ce să fac?

Iată că nu mai pot să tac,

Căci inima îmi bate tare,

Iar bietul meu suflet tresare

La glasul trâmbiței și-apoi,

La strigătele de război.

20Se-anunță grele strâmtorări,

Dărâmături și încercări.

Întreaga țară e lovită

Puternic și e pustiită.

Colibele sunt nimicite,

Iar corturile năruite

Într-o clipită! Până când

21Voi vedea steagul fâlfâind

Și-am să aud sunetul tare

Pe care trâmbița îl are?”

22„Poporul Meu este nebun.

Nu Mă cunoaște. Pot să spun

Că ai poporului Meu fii

La fel sunt ca niște copii.

N-au minte, iar priceperea,

La ei, nu are loc să stea.

Meșteri în rău pot a se ține,

Dar nu știu ca să facă bine.”

23Mă uit către pământ și iată,

Pustiu și gol el se arată.

Privesc spre ceruri îngrozit:

A lor lumină a pierit!

24Privesc la munți-ndepărtați

Și văd că sunt cutremurați!

Nici dealurile nu-s cruțate,

Căci sunt și ele clătinate!

25Privesc, dar oameni n-am zărit,

Iar păsările au fugit!

26Mă uit apoi, către Carmel

Și văd că-i un pustiu și el.

Toate cetățile-s lovite

Puternic și sunt nimicite

Pe dată-n fața Domnului,

Precum și a mâniei Lui!”

27Domnul a zis: „Va fi lovită

Țara și fi-va pustiită,

Însă Eu am să Mă-ngrijesc,

Ca nu de tot s-o nimicesc.

28Din astă pricină se-ntinde

Jalea și țara o cuprinde,

Iar cerul este-ntunecat

Și fața și-a înnegurat.

Căci Eu am zis și negreșit,

Lucrul acest l-am stabilit.

De el, nu-Mi pare rău și-apoi,

Nu-l voi întoarce înapoi.”

29„La vuietul arcașilor,

Precum și-al călăreților,

Cetățile fug să se-ascundă

Și caută ca să pătrundă

Până în codri cei adânci

Sau să se cațere pe stânci.

Cetățile sunt pustiite

Și sunt, de oameni, părăsite.

30Tu, pustiito, ce vei face?

Cârmâzul vrei să te îmbrace.

Cu aur ai să te gătești,

Iar ochii ți-i sulemenești.

Degeaba însă tu lucrezi

Și vrei să te-nfrumusețezi.

Ai tăi ibovnici se vădesc

Precum că te disprețuiesc

Și-n fiecare dimineață

Vor ca să ieie a ta viață.

31Căci Eu aud țipătul care

Doar chinul facerii îl are.

E țipătul cel de durere,

Pe care nașterea îl cere.

Cea cari dă glas țipătului,

Este fiica Sionului.

Ale ei brațe, tremurând,

Se-ntind când zice suspinând:

„Nenorocită sunt și mor

De mâna ucigașilor!”