Marcu 12 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Pilda vierilor

1Când lumea, iar, s-a adunat,

Iisus, cuvântul, a luat

Și-a zis: „Vă spun o pildă dar:

A fost un vrednic gospodar,

Care, o vie, a sădit.

După ce locu-a-mprejmuit,

Un teasc, în mijloc, a săpat

Și-apoi, un turn a ridicat.

Sfârșind munca, iar acea vie,

Dorind, lucrată ca să fie,

Unor vieri a arendat-o

Și, liniștit, el a luat-o

Spre altă țară-n treaba lui;

2Însă, la vremea rodului,

Trimise-un rob, să i se dea,

Partea ce i se cuvenea,

Din roade; dar, când l-au văzut,

3Pe rob, vierii l-au bătut.

Din vie-apoi, l-au alungat

Fără ca partea să-i fi dat.

4Atunci, stăpânu-a trimis iar,

Pe un alt rob la vie, dar,

Și el a fost batjocorit,

Căci, rău, la cap, a fost rănit.

5Alt rob, stăpânul, a trimis,

Însă, pe-acela l-au ucis.

Cu alți robi s-a-ntâmplat la fel.

6Atunci, stăpânu-și zise-n el:

„Ar fi mai bine – gândesc eu –

Să îl trimit, pe fiul meu,

Pentru că el va fi primit,

Cu cinste.” Când l-au întâlnit

7Pe fiu, vieri-au zis: „Priviți!

Moștenitorul e! Veniți

Să îl ucidem, căci apoi,

Moștenitori vom fi doar noi!”

8Ei au făcut precum au zis:

L-au prins pe fiu și l-au ucis,

Iar trupul, i l-au aruncat

Afară-apoi, și au plecat,

Făr’ a gândi la ce-o să fie.

9Atunci, însă, când o să vie

Stăpânul, o să îi omoare.

Va șterge, astfel, de sub soare,

Pe-acei tâlhari, și o să dea –

În urmă – via, altuia.

10Dar, oare, voi n-ați auzit,

Sau în Scriptură, n-ați citit

Faptul acesta, niciodată,

Că „Piatra ce-a fost lepădată

De meșterii zidari, e-adusă

Și-n capul unghiului e pusă,

11Iar lucru-acesta-i așezat

De Domnul, și e minunat”?”

12Când cărturari-au auzit

Aceste vorbe, au voit

Să pună mâna pe Iisus;

Dar L-au lăsat și-apoi, s-au dus,

Înspăimântați, căci se temeau,

De gloatele ce-L însoțeau.

Birul Cezarului

13Furioși că n-au făcut nimic,

Au încercat un șiretlic:

Irodieni și Farisei,

Trimis-au la Iisus, iar ei

Să-ncerce, curse, a-I întinde,

Cu vorbe, ca să-L poată prinde.

14Aceștia-n fața lui Iisus,

Înfățișându-se, au spus:

„Învățătorule, venim,

La Tine, pentru că noi știm,

Că tot ce spui, e-adevărat.

Norodului, i-ai arătat,

Prin adevăr, a Domnului

Cale; la fața omului,

Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat –

De nimenea nu ți-a păsat.

Ne spune așadar, cum vezi

Problema birului? Ce crezi –

Pentru că iată, noi nu știm! –

Se cade, oare, să plătim

Bir, la Cezar? Deci, Tu ce spui?

15Plătim sau nu, Cezarului?”

Fățarnicul lor gând, ascuns,

Iisus, îndată, l-a pătruns,

Și-a întrebat: „De ce veniți,

La Mine, să Mă ispitiți?

Dați-Mi un ban!”, El le-a mai spus,

16Iar ei, în grabă, I-au adus,

Banul cerut. „Ei, ce vedeți?” –

I-a întrebat Iisus. „Spuneți,

Al cui e chipul desenat

Și slova ce s-a încrustat,

Pe banu-acesta? Ale cui?!”

„Toate-s ale Cezarului!” –

17Au răspuns ei. „E-adevărat!

Atuncea, dați ce e de dat

Cezarului, iar Domnului,

Să-I dați ceea ce este-al Lui!” –

Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat,

Și-nvinși, de-acolo, au plecat.

Despre înviere

18Abia plecară Fariseii,

Că și sosiră Saducheii –

Cei cari nu cred în înviere –

Voind să ceară o părere,

De la Iisus. Unul a zis:

19„Învățătorule, ne-a scris

Moise, că de-ntâmpla-se-va

Și o să moară cineva,

Fără să fi avut copii,

Atuncea, fratele său – știi –

Va trebui să se însoare

Cu văduva acelui care

Pierit-a, și să îi ridice

Urmași – căci Moise așa zice.

20Iată, la noi au fost odat’,

Frați, șapte. Primul s-a-nsurat

Și a murit, făr’ a lăsa

Vreun copilaș, în urma sa.

21Atunci, nevasta mortului,

Rămase la fratele lui;

Dar și acesta a murit.

La fel, și-al treilea a pățit.

22Toți au pierit, fără urmași –

N-a avut unul, copilași.

După ce i-a-ngropat pe toți,

Muri femeia. Dacă poți,

23Ne spune: când vor învia,

Cu cine va rămâne ea?

A cărui frate o să fie,

Căci ea, la toți, le-a fost soție?”

24Iisus a zis: „Vă rătăciți.

Scripturile, voi nu le știți,

Nici nu cunoașteți, vă spun Eu,

Puterile lui Dumnezeu.

25Când învierea va veni,

N-au să se-nsoare oamenii,

Și-asemenea îngerilor,

În cerul Domnului, fi-vor.

26Dar pentru că ați pomenit

Despre-nviere, n-ați citit

Ceea ce Moise povestește –

În carte – când de „Rug” vorbește?

În acel loc, Moise a scris,

Ceea ce Dumnezeu i-a zis:

„Sunt Dumnezeul lui Avram,

Isac și Iacov”. Dar voiam

27Să vă mai spun ceva și Eu:

Aflați, însă, că Dumnezeu,

E Dumnezeul viilor

Și nicidecum al morților!

Scriptura, însă, voi n-o știți

Și tare vă mai rătăciți!”

Cea mai mare poruncă

28Un cărturar, ce-a ascultat

Cuvintele ce s-au purtat,

Știind că bine-a zis Iisus –

În tot ceea ce El a spus,

Acolo, Saducheilor –

Se-apropie de-nvățător,

Și-L întrebă: „Spune-mi, știi care

E cea dintâi poruncă, oare?”

29Iisus, ochii, Și-a pironit,

Pe cărturar, căci a voit –

Mai înainte să-i răspundă –

Să poată, gândul, să-i pătrundă.

Apoi, nu după vreme multă,

A zis: „Israele, ascultă!

Al nostru Domn și Dumnezeu,

Singurul Domn va fi, mereu!”,

30Și-apoi, „Pe Domnul”, s-a mai zis

Să Îl iubești, precum e scris,

„Cu inima, cu sufletul,

Precum și cu tot cugetul!”

Aceasta e porunca-ntâi –

Porunca cea de căpătâi.

31A doua, asemănătoare,

Este porunca următoare:

„Aproapele să îți iubești,

Precum tu însuți iubit ești

De către tine, cu ardoare.”

Asta-i porunca cea mai mare.”

32Când a sfârșit, vorba, Iisus,

„Drept ai grăit!” – omul a spus.

„Este un singur Dumnezeu,

Și tot așa va fi mereu;

33Iar a-L iubi cu sufletul,

Cu inima, cu cugetul,

Și a-ți iubi aproapele,

Mai mult e decât jertfele

Și decât arderea de tot –

Eu, cel puțin, așa socot.”

34Iisus văzu că a vorbit

Cu meșteșug, și a rostit:

„Nu ești departe – îți spun Eu –

Măi omule, de Dumnezeu.”

Apoi, nimeni nu I-a mai pus,

Vreo întrebare, lui Iisus.

Al cui fiu este Hristosul?

35Iisus, în Templu, a intrat

Și tot norodul adunat,

Învățătură, a primit.

Apoi, aproape de sfârșit,

Când toți stăteau atenți, Iisus,

O întrebare grea, a pus:

„Cum de zic, oare, cărturarii –

Și-asemenea lor, toți mai marii –

Despre Hristos, că îi e fiu

Lui David? Oare, ei nu știu

36Ceea ce David a rostit,

De Duhul Sfânt, însuflețit?

Iată ce-a spus David, mereu:

„Domnul a zis, Domnului meu:

„Așează-Te la dreapta Mea,

Până atunci când voi putea –

Până când voi găsi o cale,

Dușmani-Ți, sub tălpile Tale,

Să Ți-I așez!” Deci, L-a numit

37Chiar David „Domn”, însuflețit

De Duhul Sfânt. Vă-ntreb acum,

De I-a spus „Domn”, atuncea, cum,

Lui David, El îi este fiu? –

Iată ce aș dori să știu!”

Norodul care-n juru-I sta,

Plin de plăcere-L asculta.

Mustrarea Cărturarilor

38Iisus, noroadelor, vorbea

Și-nvățătură le dădea:

„Feriți-vă de cărturari!” –

Le spunea El. „Ei sunt cei cari,

În haine lungi doar, se îmbracă

Și, plecăciuni, vor să le facă

Mulțimea, când trec prin piețe.

39În sinagogi și la ospețe,

De-s invitați sau de sunt duși,

Pe locurile dintâi, puși,

Doresc să fie. Ei sunt cei

40Care-nghit casa văduvei.

Lungi rugăciuni, ei fac pe stradă,

Numai ca lumea să îi vadă.

Dar toate, au să le plătească:

Mare osândă-au să primească!”

Văduva săracă

41În fața visteriei, sta

Iisus, cu-ai Săi, și se uita,

Cum cei ce-n Templu pătrundeau,

În visterie, bani puneau.

Cei mai mulți bani au fost lăsați

De cei care erau bogați.

42O văduvă veni și ea

Și-apoi, puținul ce-l avea,

Doi bani – întreaga-i avuție,

De-un gologan – în visterie,

43A aruncat. Atunci, Iisus,

Spre ucenici, S-a-ntors și-a spus:

„Văzut-ați voi? Cu-adevărat,

Această văduvă a dat

Mai mult decât au dat toți cei,

Care-au pus bani, ‘naintea ei,

44Căci, din prisosul lor, au dat;

Dar ea, sărmana, a lăsat

Tot ce avea, în visterie,

Deși se zbate-n sărăcie;

Bănuțul care îl avea,

Ca să trăiască-i trebuia.”