Neemia 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Neemia la Ierusalim

1Când Artaxerxe împlinea

Ani douăzeci de când domnea,

Eram paharnic așezat

În slujbă, pentru împărat.

În șirul lunilor din an,

Se potrivea luna Nisan.

Vinu-n pahare, eu l-am pus

Și împăratului l-am dus.

De câte ori vin îi duceam,

În față-i, trist, nu m-arătam;

Însă atuncea, m-a zărit

Și-a înțeles că sunt mâhnit.

2De-aceea, m-a și întrebat:

„Dar pentru ce ești întristat?

Nu ești bolnav, dar mi se-arată

Că îți e inima-ntristată.”

De-ndată ce l-am auzit,

O mare frică am simțit

3Și i-am răspuns, înspăimântat:

„Trăiască marele-mpărat,

De-acum și până-n veșnicie!

Cum ar putea ca să nu fie

Obrajii mei, plini de-ntristare,

Dacă cetatea cea în care

Își au mormântul toți acei

Care au fost părinții mei,

E dărâmată, la pământ,

Iar ale ei porți, arse, sânt?”

4„Ce vrei să-mi ceri?”– a întrebat,

Îndată, al meu împărat.

Atuncea, Dumnezeului

Cari este Domn al cerului,

În mare grabă, m-am rugat

5Și-apoi am zis către-mpărat:

„Dacă-ndurare am primit

Și trecere am dobândit

În fața înălțimii tale,

Te rog ca să găsești o cale,

Să mă trimiți la Iuda-n țară,

Unde să pot să zidesc iară,

Cetatea-n care îngropați

Îmi sunt părinții și-ai mei frați.”

6Lângă-mpărat, atuncea, sta

Și-mpărăteasa și-asculta.

Câteva clipe se gândise

Și-n urmă împăratul zise:

„Cât timp are să îți ia ție,

O astfel de călătorie?

Când crezi că vei putea apoi,

A te întoarce înapoi?”

După ce fost-am învoit,

O vreme eu am stabilit –

Ca să pornesc – și-am cuvântat

7În acest fel către-mpărat:

„Dacă-mpăratu-o să găsească

Cu cale să mă-nvrednicească,

Dându-mi scrisori către cei cari

Sunt dincolo de Râu mai mari,

Grabnic voi reuși să plec

Și-n Iuda voi putea să trec.

8Dacă măria-ta va vrea,

Altă scrisoare să îmi dea

Către Asaf cari, păzitor,

Se află, al pădurilor

Ce aparțin de împărat,

Atuncea eu voi fi luat

Lemne din care – mai apoi –

Grinzi, pentru casă, face-voi

Și porți care au să se puie

La zidul de la cetățuie.”

În urmă, eu am căpătat

Scrisorile de la-mpărat,

Pentru că Domnul Dumnezeu,

Cu mine, fost-a, tot mereu.

9M-am dus la dregătorii cari

Sunt dincolo de Râu mai mari

Și-n ale lor mâini am lăsat

Scrisorile de la-mpărat,

Prin care el a poruncit

Să mă-nsoțească – negreșit –

Câțiva dintre aceia cari,

Peste oștire sunt mai mari,

Având cu ei o mică cată

Ce-a fost din călăreți formată.

10Când Sambalat a auzit –

Cel care fost-a Horonit –

Și-un Amonit – cari se vădea

Că se chemase Tobia –

S-au mâniat. Nu le-a plăcut –

Deloc – atunci când au văzut

Că cineva se-nteresează

De Israel și că lucrează

Spre binele copiilor

Din al lui Israel popor.

Neemia îmbărbătează pe popor

11Către Ierusalim apoi –

Într-un sfârșit, plecarăm noi.

Când în cetate am sosit,

Trei zile-acolo ne-am oprit.

12După aceea, m-am sculat,

În miez de noapte, și-am plecat

Fără a spune nimănui,

Ce a pus Domnul cerului

În a mea inimă, ca eu

Să fac, pentru poporul meu,

Și-apoi pentru cetatea care,

Ierusalim, drept nume, are.

Singur în noapte, eu eram,

Cu vita ce o călăream.

13Prin poarta văii am trecut

Și spre izvorul cunoscut

Drept „al balaurului”, eu

M-am îndreptat. În gândul meu,

Am hotărât să plec apoi,

Spre porțile dinspre gunoi.

Priveam, atent, către cetate

La zidurile dărâmate

Și porțile ei năruite

Care, de foc, sunt mistuite.

14Trecut-am pe la poarta care

Aflată e lângă izvoare

Și-am mers spre malul iazului

Cari este-al împăratului

Și-n felu-acesta am văzut

Că n-avea loc să fi trecut

Vita, pe care o aveam,

Pe care eu o călăream.

15Către pârâu, m-am îndreptat

Și-atent, la ziduri, m-am uitat.

Spre poarta văi-am mers apoi

Și astfel m-am întors ‘napoi.

16Dar dregătorii n-au știut

Unde am fost și ce-am făcut.

N-am spus nimic nici la ai mei –

Deci la cei care sunt Iudei –

N-am spus nimic preoților

N-am spus nici dregătorilor

Și-asemenea nici celor cari

Se dovedeau a fi mai mari.

17După aceea, am plecat,

În fața lor m-am așezat

Și le-am vorbit: „Vedeți dar voi,

Starea în care suntem noi!

Ierusalimu-i l-a pământ

Iar porțile lui, arse, sânt.

Veniți, din nou, să îl zidim,

Ca de ocară să nu fim!”

18Apoi, eu le-am istorisit

Cum Dumnezeu m-a însoțit

Și felu-n care-a cuvântat

Însuși al nostru împărat.

Ei au răspuns: „Hai să pornim,

Ierusalimul, să-l zidim!”

Când hotărârea fu luată,

Toți se-ntăriră, de îndată.

19Atunci când fost-a înștiințat

De hotărâre, Sambalat –

Cel care este Horonit –

Cu Tobia – cel Amonit –

Și cu Gheșem – acela care

Arab fusese, din născare –

Iute-și bătură joc de noi

Și-n acest fel au zis apoi:

„Ce faceți voi? Ce încercați?

Voiți ca să vă răsculați

Contra-mpăratului?” Iar eu

20Răspuns-am: „Iată, Dumnezeu,

Cari este Domn al cerului,

E-alături de poporul Lui.

Ne sprijinește și-o să fim

În stare ca să izbândim.

Ai Domnului robi, suntem noi.

De-aceea, vom zidi – apoi –

Astă cetate, dar în ea,

Parte – nicicând – nu veți avea.

Nu veți avea – vă dau de știre –

Nici măcar drept de amintire”