1Vai! În ce beznă-a aruncat
Domnul – când S-a înfuriat –
Pe a Sionului copilă,
Fără să aibă pic de milă!
Podoabă a lui Israel,
Din ceruri, jos te-a zvârlit El
Și-aminte nu Și-a mai adus
De scaunul pe cari Și-a pus
Picioarele, în ziua-n care
Se-aprinse-a Lui mânie mare!
2Fără de milă, a surpat
Domnul – când S-a înfuriat –
Și locuințele pe care
Iacov, în lume, le mai are.
Făcut-a-n marea Lui urgie,
Ca dărâmat, atunci, să-i fie
Fiicei lui Iuda, zidul care
Îi folosea la apărare
Și prăvălite la pământ,
Întăriturile ei sânt.
Domnul făcut-a de ocară
Împărăția, a ei țară,
Precum și pe aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari.
3Mânia Lui a izbucnit,
Aprinsă, și s-a prăvălit
Ca să doboare-n acest fel,
Puterile lui Israel.
El și-a tras dreapta înapoi,
Când Israelul, în război,
Era cu cei ce-l dușmăneau
Și cari ai săi vrăjmași erau.
Văpaie-n Iacov a aprins,
Iar focul iute s-a întins,
Căci cu furie se-ntețește
Și tot, în juru-i, mistuiește.
4Ca un vrăjmaș Și-a încordat
Arcul. Dreapta Și-a ridicat,
La fel ca un asupritor.
Ce-a fost plăcut privirilor –
Îndată – El a prăpădit.
Urgia Lui s-a repezit
Precum un foc mistuitor
Și a căzut necruțător,
Asupra cortului pe care
Fiica Sionului îl are.
5Ca un vrăjmaș ajuns-a El:
L-a nimicit pe Israel,
Palatele i le-a surpat,
Întărituri i-a dărâmat,
Încât doar lacrimi și suspine,
Peste-a lui Iuda fiică, vine.
6Ca pe-o grădină-a pustiit
Cortul cel sfânt. I-a nimicit
Locul pe care-l folosea
Când adunările-și ținea.
Domnu-a făcut de s-a uitat
Până și ziua de Sabat
Și sărbătorile vestite,
Cari, în Sion, sunt prăznuite.
Domnu-n năpraznica-I mânie
A lepădat, plin de furie,
Pe preot și pe împărat.
7Domnul, apoi, Și-a lepădat
Locașul sfânt și – negreșit –
Altarul Și-a disprețuit.
Palatele Sionului,
În mâinile vrăjmașului –
Pe urmă – Domnul le-a lăsat.
În Casa Lui au răsunat
Mari strigăte, triumfătoare,
Ca-n zilele de sărbătoare.
8Domnul un gând Și-a pus și iată,
Vrea să dărâme, de îndată,
Întăriturile pe care
Fiica Sionului le are.
Sfoara Și-a-ntins – de măsurat –
Și mâna nu Și-a mai luat
‘Napoi, până le-a nimicit.
În jale a învăluit
Ziduri și întăriri; ruine
Ajuns-au, de tristețe pline.
9Porțile cele ‘nalte-i sânt,
Azi, cufundate în pământ.
A rupt zăvoarele acele
Care erau puse pe ele.
Și împăratul – și cei cari
Sunt căpitanii lui cei mari –
Sunt printre neamuri risipiți.
Nu mai au Lege și lipsiți
Sunt de proroci și de vreo știre,
Vedenie sau vreo vestire
Din partea Domnului Cel Sfânt.
10Bătrânii cari în Sion sânt,
Și-au pus țărână-n cap și tac,
Stând pe pământ, cu strai de sac.
Fecioarele cele pe care
Mândrul Ierusalim le are,
Își pleacă capul în pământ,
Căci prinse de tristețe sânt.
11Nu mai am lacrimi. De văpaie,
Fierb ale mele măruntaie.
Ficatul, jos, mi s-a vărsat,
Din pricină că m-am uitat
Și am văzut prăpădul care
Îl macină, fără-ncetare,
Acum, pe bietul meu popor,
Din pricina copiilor
Cari în cetate sunt aflați,
Pe-ale ei uliți, leșinați.
12„Unde o fi pâine și vin?” –
Au întrebat, în al lor chin,
Când către mame se-ntorceau.
Apoi, sfârșiți, ei leșinau
Asemenea unor răniți
Cari în cetate-s risipiți.
La pieptul mamelor zăceau
Și-n urmă sufletu-și dădeau.
13„Cu ce pot să te întăresc?
Cu cine să te-asemuiesc,
Pe tine, fiica cea pe care,
Mândrul Ierusalim o are?
Fecioară a Sionului,
Cu cine-alături, să te pui?
Ce mângâiere să găsesc,
Pe care să ți-o dăruiesc,
Când ale tale răni aprinse
Sunt precum marea de întinse?
14Prorocii, toți, ți-au prorocit
Vedenii ce te-au amăgit,
Căci nu ți-au făcut cunoscute
Nelegiuirile făcute,
Ca să abată de le tine,
Robia care-n lanț te ține.
Tot ceea ce ți-au prorocit,
Înșelăciune s-a vădit.
15Toți trecătorii se opresc,
Din palme bat și se grăbesc
Să clatine din cap, pe dat’,
Scoțând un șuier îndreptat
În contra fiicei cea pe care
Ierusalimul, azi, o are,
Zicând mirați: „Așa să fie
Cetatea, despre cari se știe
Precum că e cea mai frumoasă,
Mai mândră și mai arătoasă?
Ea-i bucuria cea pe care,
Acest pământ întreg o are?”
16Iată, cei ce te dușmănesc
Își deschid gura și vorbesc
În contra ta. Scrâșnesc furioși
Și fluieră victorioși,
Zicând: „Iată, am biruit-o!
Am izbutit de-am înghițit-o!”
„Aceasta-i ziua cea pe care
O așteptam, cu nerăbdare,
Și iată că acum putem
Ca în sfârșit să o vedem!”
17Domnu-a făcut ce hotărâse
Și-a împlinit vorbele zise
Mai dinainte. Negreșit,
Fără de milă-a nimicit.
El te-a făcut, prilej să fii
Pentru vrăjmași, de bucurii!
Iată, puterea celor care
Te asupreau fără-ncetare,
De Domnul fost-a înălțată
Și-asupra ta e așezată!
18Inima lor s-a ridicat
Și către Domnul a strigat…
Tu zid, al celeia pe care
Sionul drept fiică o are,
Lacrimi să verși, necontenit,
Ziua și noaptea, negreșit!
Nu-ți da răgaz pentru odihnă,
Iar ai tăi ochi să n-aibă tihnă!
19Te scoală-n toiul nopților
Și glas să dai gemetelor,
Când vor începe să se-așeze
Străjile puse să vegheze!
Asemeni unei ape, cată
De-ți varsă inima, pe dată,
În fața Domnului! Spre El,
Întinde-ți mâinile și-astfel,
Să poți să capeți vindecare
Pentru copii tăi, pe care
Îi vezi la colțul uliței,
Răpuși de gheara foametei!
20Uită-te Doamne și privește
La ceea ce se săvârșește:
Ai mai făcut, oare – cumva –
În ăst fel, Tu, la cineva?
Când oare, s-a mai întâmplat,
Femeile să fi mâncat
Până și carnea pruncilor
Ce-s rod al pântecelor lor,
Pe cari cu drag i-au dezmiermat?
Când oare s-a mai întâmplat,
Măcelăriți să fie toți –
Atât proroci, cât și preoți –
Chiar în Locașul sfânt pe care
Domnul în astă lume-l are?
21Copiii și bătrânii sânt
Culcați, în uliți, la pământ.
Fecioarele, tinerii mei,
Prin ascuțișul sabiei
Au fost trecuți și au pierit,
Căci i-ai ucis, când a venit
Ziua mâniei Tale. Iată,
I-ai junghiat pe toți, de-ndată,
Căci milă nu ai arătat.
22Din toate părțile-ai chemat
Groaza, să vină-asupra mea,
Exact așa precum venea
Valul mulțimii călătoare,
În zilele de sărbătoare.
Cu viață, nimeni n-a scăpat
Atuncea când s-a arătat
Ziua mâniei Domnului
Și s-a vărsat urgia Lui.
Pe cei pe care i-am crescut
Și-n îngrijire i-am avut,
Vrăjmașul mi i-a nimicit
Când peste mine-a năvălit!”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
