Isaia 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Prorocie împotriva lui Israel și Asiriei

1Iată dar, ce s-a întâmplat,

Pe când în Iuda, împărat,

Era Ahaz, cari se vădea

Fiu, lui Iotam și Ozia.

Atunci Rețin, cari așezat

Era-n Siria împărat,

Și cu Pecah – cu cel pe care,

Ramalia, drept fiu, îl are

Și-n Israel a stăpânit –

Peste Ahaz au năvălit.

Către Ierusalim plecară

Și-acolo îl înconjurară

Pe-Ahaz, voind să-l nimicească,

Dar n-au putut să-l biruiască.

2Casa lui David, înștiințată,

A fost atuncea, de îndată,

Că „Sirienii înarmați

În Efraim sunt așezați!”

Ahaz, atunci, s-a-nspăimântat

Și-al său popor a tremurat,

Așa precum clătinați sânt

Copacii cei bătuți de vânt.

3Dar pe Isaia l-a chemat

Domnul și-astfel a cuvântat:

„Ia-l pe-al tău fiu – pe-acela care

Șear-Iașub, drept nume, are –

Și la Ahaz în față-apoi,

Degrabă să îi ieșiți voi,

Pe drumul ‘nălbitorului

La capătul canalului

Prin care apa se golește

Din iazul ce sus se găsește.

4Când pe Ahaz îl întâlnești,

În felu-acesta să-i vorbești:

„Ia seama și fii liniștit!

De teamă, nu fi stăpânit,

Din pricină că doi tăciuni,

Doar ca să fumege, sunt buni!

N-ai teamă de Rețin – cel care

Este în Siria mai mare –

Și nici de-al lui Remalia

5Fecior! La fel, de Siria,

Să nu se sperie duhul tău,

Crezând că ea gândește rău,

În contra ta! De-asemenea,

De Efraim, teamă n-avea!

N-ai teamă nici de-acel pe care

Remalia, drept fiu, îl are!

Să nu te temi de ce-au vorbit,

Căci în zadar au glăsuit:

6„Haidem, spre Iuda să pornim,

Cetate lui să o zdrobim,

S-o spargem și-mpărat apoi,

Pe Tabeel să-l punem noi!”

7Iată ce spune Dumnezeu:

„Ăst lucru, nu-l îngădui Eu,

Iar ceea ce au cuvântat

N-o să se-ntâmple, niciodat’!

8Damascul – fără îndoială –

Are să fie capitală,

În Siria. Rețin, apoi,

Drept capitală pune-l-voi,

Damascului. Urmează – iacă –

Șaizeci și cinci de ani să treacă,

Iar Efraimul – negreșit –

Are să fie nimicit.

9Samaria – fără-ndoială –

Are să-i fie capitală,

Iar al Ramaliei fecior

Va fi al ei conducător.

Dacă nu credeți, nu puteți

Ca în picioare să ședeți.”

10Domnul – apoi – iar a vorbit

Și lui Ahaz i-a poruncit:

11„Cere-Mi un semn, pe cari să-l vezi,

Să poți – în acest fel – să crezi.

Semnul, să-l ceri precum am spus,

Fie aici jos, fie sus.”

12Ahaz a zis: „Nu îndrăznesc,

Căci nu vreau să Îl ispitesc

Pe Dumnezeu. De-aceea zic

Că nu am să Îi cer nimic.”

13Isaia, însă, l-a-nfruntat,

Plin de furie, pe-mpărat:

„Ascultă tu, casă pe care

David urmașă-n lume-o are!

N-a obosit al tău popor

Răbdările oamenilor?

Răbdarea Domnului, voiești –

Acuma – să o obosești?

14Ascultă dar, cuvântul meu!

Află că Însuși Dumnezeu,

Un semn urmează să îți dea,

Pe care tu îl vei vedea.

Foarte curând, fecioara – iată –

Va rămânea însărcinată.

Emanuel, o să-l numească

Pe fiul ce-o să-l zămislească.

(Numele e tradus apoi,

Prin „Dumnezeu este cu noi”)

15Când al ei fiu are să vină,

Va mânca miere și smântână,

Până când el va căpăta

Deprinderea de-a-ndepărta

Răul, putând a înțelege,

Binel-apoi de a-l alege.

16Dar înainte ca să vie

Timpul ca al ei fiu să știe

Ce este rău și să-nțeleagă

Ca binele să îl aleagă,

Țara în care-ncoronați

Se află cei doi împărați

De cari te temi, va fi lovită

Și va ajunge pustiită.”

17Domnul o să aducă-apoi,

Asupra ta – și peste voi –

Zile cum nu s-au pomenit

De-atunci de când s-a despărțit

Iuda de cei pe care-i știm

Precum că sunt din Efraim

(Adică pe acel pe care

Asiria în frunte-l are).

18Domnul va șuiera atunci,

Și-au să se strângă, de prin lunci –

Îndată – roiul muștelor,

Din capătul râurilor

Egiptului, și-asemenea,

Albine din Asiria.

19Ele-au să vină în câmpii

Și în vâlcelele pustii,

În crăpătura stâncilor

Și în desișul tufelor

Sau pe imașurile toate

Care, în țară, sunt aflate.

20În ziua ‘ceea, să se știe

Că Dumnezeu are să vie

Și cu un brici închiriat –

De dincolo de Râu luat –

Va rade întreg părul care

Este pe cap și pe picioare.

Ba chiar și barba va fi rasă,

Când El, cu briciul, o să iasă.

Cel care este așezat

Peste Asiria-mpărat,

O să-mplinească planul Lui

Căci fi-va briciul Domnului.

21Când ziua ‘ceea va apare,

O să hrănească fiecare,

O juncă doar și două oi.

22Ele vor dărui, apoi,

Un lapte-atât de-mbelșugat,

Încât cu toți vor fi mâncat

Smântână numai. Cei din țară,

Parte atunci, vor avea iară,

De miere și smântână. Iată,

23În acea zi, orice bucată

De loc, în care au să fie

O mie de butuci de vie –

Iar în argint se dovedește

Că sicli-o mie prețuiește –

Are să fie lepădat,

Și astfel fi-va el lăsat

În voia tufelor de spini,

Umplut fiind de mărăcini.

24Doar cu săgeți și arcuri dar,

Acolo se va intra iar,

Căci țara fi-va numai spini

Și tufe mari de mărăcini.

25Nu vor mai fi cutreierați

Munții cei care sunt lucrați –

Azi – cu cazmaua, căci în spini

Vor fi-nglodați și-n mărăcini.

Doar boii vor intra în ei

Și oile, în munți-acei,

Căci oamenii au să voiască –

În ăst fel – să-i bătătorească.