Naum 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Nimicitorul se pornește

Către Ninive. Îți păzește

Dar, cetățuia, chiar acum,

Și bine ia seama, la drum!

E vremea ca să te grăbești

Și coapsele să-ți întărești!

Strânge-ți puterea! Ține-o trează!…

2Căci iată, Domnul iar așează

Slava lui Iacov – bunăoară –

Precum era odinioară

Slava aflată-n Israel.

Domnul va face în ăst fel,

Căci peste Iacov au venit

Jefuitori. L-au jefuit

Și-apoi butucii i-au stricat,

Care în vie s-au aflat…

3Roșii sunt scuturile care

Oastea vitejilor le are.

Războinicii s-au adunat

Și-n purpură s-au îmbrăcat.

Fulgeră carele, pe loc,

De al oțelurilor foc,

În ziua ce e sorocită

De a fi lupta pregătită,

Iar sulițele strălucesc

Și pe deasupra se-nvârtesc.

4Pe ulițe se-arată care

Și duruie-nspăimântătoare.

Peste piețe năvălesc

În iureș și se-ngrămădesc,

Iar la vedere par făclii,

Fugind ca fulgerele vii…

5Cel care este împărat,

Peste Ninive așezat,

Își cheamă oamenii pe care,

În oastea lui, viteji îi are.

Dar iată-i că se poticnesc.

Spre ziduri fug și se grăbesc

Să își ia locul fiecare,

Gătindu-se de apărare…

6Deschise-s porțile aflate

Spre râu, în zidul din cetate.

Iată că totul se sfârșește:

Mândrul palat se prăbușește!…

7S-a isprăvit cu ea, de-ndată,

E dezgolită și-i luată.

Ale ei slujnice, scăpate,

Se vaietă înspăimântate,

La fel ca niște turturele.

Cu pumni-n piept, se lovesc ele.

8Cum e un iaz plin – bunăoară –

Ninive-a fost, odinioară…

Dar iată-i, fug!… „Stați! Nu fugiți!

Din goana voastră, vă opriți!…

Dar nimeni dintre ei, apoi,

Nu se întoarce, înapoi…”

9Argintul, să îl jefuiți!

Aurul tot, să îl răpiți!

Iată, comori nenumărate

Și lucruri scumpe sunt aflate

În acel loc, cum nu mai sânt

Alte asemeni pe pământ!

10Iată că este jefuită,

Stoarsă de tot și pustiită!

Mâhnită-n inimă era;

Genunchi-i prind a tremura,

Coapsele sufăr îndoit,

Iar fețele-au îngălbenit.

11Unde-i culcușul leilor,

Pășunea, pentru puii lor?

Unde e locul cel în care,

Leii umblau cu nepăsare?

Unde e locul cel vestit

În care leu-a stăpânit

Alături de leoaica lui,

Și de-ai lor pui, când nimănui,

Prin minte-atunci nu i-ar fi dat,

Cumva, să îi fi tulburat?

12Iată că leul sfâșia

Atâta cât le trebuia

Puilor săi. Alte-animale

El sugruma, pentru-ale sale

Leoaice. Astfel, își umplea

El, viziunea ce-o avea,

Culcușul ce și-l pregătise,

Cu prăzile ce le răpise.

13„Ascultă și ia seama bine!

Mare necaz am Eu, pe tine!” –

A zis, cu glas răsunător,

Cel care-i Domn al oștilor.

„În fum am să prefac apoi,

Carele tale de război

Și pradă îi dau sabiei,

Pe ai tăi mândri pui de lei.

Prada, în țară adunată,

Am să ți-o spulber dintr-odată,

Iar glasul solilor tăi mulți,

Nicicând nu ai să-l mai asculți.”