Exodul 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Ciuma vitelor

1Domnul, pe Moise, l-a chemat

Și-n acest fel a cuvântat:

„Te duci la Faraon și-i spui:

„Ascultă vorba Domnului,

Al Domnului Evreilor:

„Să-l lași dar, pe al Meu popor,

Ca să se ducă în pustie,

Unde să Îmi slujească Mie.

2De nu-l lași, de te-mpotrivești

Și dacă ai să-l mai oprești,

3Simți-vei mâna Domnului,

Asupra ta. Căci brațul Lui,

Peste-a ta turmă se va-ntinde

Și-ntregul câmp îl va cuprinde,

Lovind măgari și cai și boi,

Cămile și turme de oi.

Cu ciumă o să le lovească

Și are să le nimicească.

4Dar turmele lui Israel

Vor fi păzite-atunci, de El;

Căci Dumnezeu, seama, va ține,

De ceea ce îi aparține

Poporului Său – nici o vită,

De ciumă, nu va fi lovită,

Ci ale Egiptenilor

Turme, atuncea, pieri-vor.”

5Domnul, un timp, a stabilit,

Și-a zis: „Mâine e potrivit

Ca-n astă țară să-mplinesc

Lucrul pe cari, azi, îl vestesc.”

6A doua zi chiar, Domnu-a vrut

Să facă ce-a zis și-a făcut

Întocmai, precum a vestit.

Turmele, toate, au pierit,

Din țara Egiptenilor;

Dar cele-ale copiilor

Lui Israel, toate, scăpară

Fără ca vreo vită să piară.

7Atuncea, marele-mpărat

A vrut a ști ce s-a-ntâmplat:

Din turmele lui Israel –

Plin de uimire – află el,

Că nici o vită n-a pierit.

Dar și acum și-a împietrit

Inima sa, și-n țara lui,

Opri poporul Domnului.

Vărsatul negru

8Domnul, pe Moise, l-a chemat –

Și pe Aron – și-a cuvântat:

„Cenușă, din cuptor, luați

Și la-mpăratul vă-nturnați.

Moise, apoi, sub ochii lui,

Către înaltul cerului,

Să o arunce de îndată.

9Cenușa fi-va preschimbată

Într-o țărână ce va face –

Pe oameni și pe dobitoace –

S-apară niște bube rele.

Beșici fierbinți, vor naște ele,

Pe pielea animalelor

Și-a tuturor oamenilor.”

10Atunci, cenușă au luat,

Cei doi, și-au mers la împărat.

Sub ochii Faraonului,

Către înaltul cerului,

Moise, cenușă, a zvârlit.

Îndată, ea a devenit

O plagă, care s-a întins

Peste-al Egiptului cuprins.

Pielea locuitorilor –

Precum și-a animalelor –

Cu bube rele, s-a spuzit.

Acestea au pricinuit,

Îndată, doar beșici fierbinți,

Care-au născut mari suferinți.

11Toți vrăjitorii s-au umplut

De bube și-astfel, n-au putut

Ca să se ducă la-mpărat,

Atuncea când el i-a chemat.

12Domnul – așa cum a vorbit

Întâi, cu Moise – i-a-mpietrit

Inima iar, lui Faraon,

Care, de Moise și Aron,

Nu s-a lăsat înduplecat,

Căci vorba nu le-a ascultat.

Piatra și focul

13Domnul, lui Moise, i-a vorbit:

„Iată ce ai de împlinit:

Mâine, te scoli de dimineață,

Îi ieși lui Faraon în față

Și îi transmiți ce îți spun Eu:

„Așa vorbește Dumnezeu,

Domnul Evreilor: „Îl lasă,

Pe-al Meu popor, acum, să iasă

Din țara ta, ca, în pustie,

Să meargă, să-Mi slujească Mie.

14Dacă n-asculți de vorba Mea,

Îți voi trimite – vei vedea! –

În contra ta, de astă dată,

Toate urgiile de-ndată,

Și voi ținti inima ta.

Acestea se vor îndrepta

Către întregul tău popor,

Către oricare slujitor

Din slujba ta, ca să știi bine,

Că nu e nimenea ca Mine,

Pe al pământului cuprins.

15Mâna, dacă Mi-aș fi întins,

Cu ciumă ca să te lovesc –

Pe tine, pe cei cari trăiesc

În țară și supuși îți sânt –

Ați fi pierit de pe pământ.

16Însă-n picioare te-am lăsat

Să stai – deși n-ai ascultat –

Doar ca să vezi ce tare-s Eu

Și pentru ca Numele Meu,

Pe tot pământu-a fi vestit!

17Ia seama la ce ți-am vorbit,

Căci dacă te împotrivești

Și ai să-ncerci să îl oprești

Pe-al Meu popor, încă o dată,

18Mâine, voi face ca să bată –

Exact la acest ceas în care

Eu îți vorbesc – o piatră mare.

Iar piatra care o să vie,

Atât de mare o să fie,

Cum nu s-a pomenit vreodată,

De când e țara-ntemeiată.

19S-adăpostești – te sfătuiesc –

Turmele care se găsesc

Pe câmp acum. Să intre-n casă

Toți oamenii. Să nu mai iasă,

La acel ceas, nimeni, afară,

Pentru că iată, au să piară

Oameni și vitele aflate

Pe câmpuri, când piatra va bate.”

20Slujbașii Faraonului,

Cari, de cuvântul Domnului

Teamă aveau, iute s-au dus

Și-apoi, la adăpost, și-au pus

Turme și robi. Tot ce-au avut,

În case-au dus, căci s-au temut.

21Dar cei care n-au ascultat

De Domnul, nu și-au adunat –

Din câmpuri – robii ce-i aveau,

Care cu turmele erau.

22Domnul, la Sine, l-a chemat

Pe Moise, și a cuvântat:

„Întinde-ți dar, spre cer, de-ndată,

Al tău braț și are să bată

Piatra-n țara Egiptului,

Lovind locuitorii lui

Și turmele cari pe câmp sânt

Și iarba, de pe-al său pământ.”

23Moise, toiagu-a ridicat

Și, către cer, l-a îndreptat.

Atuncea – precum a promis –

Piatră și foc, Domnu-a trimis,

Peste Egipt, și le-a-nsoțit

Cu tunete, necontenit.

24Piatra, cu foc amestecată,

Căzut-a peste țara toată.

Piatra a fost atât de mare,

Cum nu s-a mai văzut sub soare,

De când locuitorii sânt

Pe al Egiptului pământ.

25Piatra, atunci, a nimicit

Tot ce pe câmpuri s-a găsit:

Au fost și om și dobitoc,

Loviți de piatră și de foc.

Iarba din câmp a fost lovită

Și-n întregime nimicită.

De-asemenea, au fost loviți

Copacii, toți, și nimiciți.

26În al Gosenului ținut –

Acolo unde au șezut,

Atunci, fiii lui Israel –

Piatra nu a bătut, defel.

27Grabnic, măritul Faraon

Chemă pe Moise și Aron

Și-n felu-acesta, le-a vorbit:

„Iată că am păcătuit.

Acuma văd, cu întristare,

Că Dumnezeu dreptate are.

Noi, vinovați, suntem: și eu,

Precum și tot poporul meu.

28Rugați pe Domnul, amândoi,

Să nu mai dea iar, peste noi,

Cu tunetul și piatra Lui,

Căci dau drumul poporului

Pe care-l are-n a mea țară,

Să plece – să iasă afară –

Așa precum a poruncit.

Acum, nu va mai fi oprit.”

29Moise a zis: „Bine-mpărate.

Când am să ies eu, din cetate,

Am să-mi ridic brațele-n sus,

Spre Domnul și, precum ți-am spus,

Tunetul o să se oprească,

Iar piatra n-o să mai lovească;

Și-astfel, veți știi că ăst pământ,

Este al Domnului Cel Sfânt!

30Însă, știu, foarte bine, eu,

Cum că de Domnul Dumnezeu,

Voi nu aveți să ascultați –

Nici tu, nici cei care-s aflați

La tine-n slujbă, împărate!”

31Lanuri întinse și bogate,

De in și orz, au fost distruse,

Căci inu-atunci, floare făcuse,

Iar orzul fost-a înspicat.

32Grâul și-ovăzul au scăpat;

Fiind târziu însămânțate,

Ele-au putut a fi salvate.

33Pe Faraon, l-a părăsit

Moise și-n urmă, a ieșit

Afară din cetatea lui.

Apoi, spre-naltul cerului –

Spre Domnul – el și-a ridicat

Mâinile sale. Imediat

Piatră și tunet s-au oprit,

Iar ploaia nu a mai venit,

34Peste pământ. Când a văzut

Că tunetele au tăcut,

Că ploile au încetat

Și pietrele n-au mai picat,

Iar, Faraon și-a împietrit

Inima și-a păcătuit,

Din nou, în fața Domnului,

Și el și slujitorii lui.

35Lui Faraon i s-a-mpietrit

Inima iar, și n-a voit,

Ca pe-al lui Israel popor,

Din țara Egiptenilor,

Să-l slobozească. Atunci el

A împlinit – în acest fel –

Ceea ce Domnul a vestit,

Când El, prin Moise, a vorbit.