Plângerile lui Ieremia 3 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Eu sunt un om care-a văzut

Durerea, căci s-a abătut

Asupra mea, nuiaua Lui,

Cea a urgiei Domnului.

2M-a dus, în beznă să mă țină,

Să nu am parte de lumină.

3El, zi de zi, în contra mea,

Ale Lui mâini Și le-ntindea.

4Carne și piele, mi-a lovit,

Iar oasele mi le-a zdrobit.

5În jurul meu, zid a-nălțat

Și-n urmă m-a înconjurat

Doar cu otravă și cu fiere

Și mi-a adus multă durere.

6Ca morții am ajuns la fel,

Căci sunt în beznă dus, de El.

7Un zid, în jur, mi-a ridicat –

Ca să nu scap – și m-a legat

În lanțurile cele grele.

8Degeaba-s strigătele mele.

Zadarnic Îi cer ajutor,

Căci El este nepăsător

Și nu primește ruga mea.

9Aveam o cale, însă ea

Se-nfundă, căci pietre cioplite,

Pe ea, au fost îngrămădite,

De către El. El mi-a strâmbat

Cărările ce le-am urmat.

10Ca și un urs, ca și un leu,

El mă pândește tot mereu,

Din locu-n care S-a ascuns.

11Până la mine a pătruns

Și căile mi le-a-ncurcat.

În urmă, El S-a aruncat

Asupră-mi și m-a pustiit.

12Țintă, apoi, m-a rânduit,

Pentru săgeata ce-a zburat

Când arcul Și l-a încordat.

13Săgețile din tolba Lui

Mi-au rupt din carnea trupului

Și în rărunchi mi s-au înfipt.

14De râs sunt și-s batjocorit

Mereu, în fața tuturor.

În cântece, al meu popor,

M-a pus, râzând pe seama mea.

15Am avut parte de a bea

Amărăciuni și-n loc de vin,

M-am îmbătat doar cu pelin.

16Cu pietre, dinții mi-a sfărmat.

Cenușă-apoi a presărat,

17Peste-al meu cap, iar pacea mea,

Venit-a-n urmă să mi-o ia.

De-atuncea, eu nu mai am știre

Despre ce-nseamnă fericire.

18Am zis: „Puterea mi s-a dus

Și-apoi în Domnul Cel de Sus

Nu poți să mai nădăjduiești.”

19„Te rog însă, să Te gândești

Că suferință am din plin

Și beau otravă și pelin!”

20De ele, când își amintește,

De-ndat’, sufletu-mi se mâhnește.

21Iată dar, ceea ce gândesc,

De pot să mai nădăjduiesc:

22Știu! Bunătățile pe care,

Domnul, în mâna Sa, le are,

Nu pot să se fi isprăvit!

De-asemenea, nu s-a sfârșit

Nici îndurarea Domnului,

23Căci prin bunăvoința Lui,

Se înnoiesc toate, dând viață,

În fiecare dimineață.

Credincioșia Ta e tare,

Vădindu-se nespus de mare!”

24„Domnul e moștenirea mea,

De care, parte, voi avea” –

Zice, acum, sufletul meu,

Îmbărbătându-se mereu.

De-aceea eu nădăjduiesc

În El, mereu, și mă-ntăresc.

25Cu cel care nădăjduiește

În El, bun, Domnul Se vădește

Și milă-arată ne-ncetat,

Celui care L-a căutat.

26Stai în tăcere, că e bine

Să așptepți astfel, până vine

Și ajutorul Domnului.

27Bine îi este omului,

Un jug să poarte-n tinerețe.

28Singur să stea și să învețe

Să tacă dor, căci jugul lui

Este din partea Domnului.

29Să-și umple gura cu țărână

Și să nădăjduiască până

Nădejdea i se împlinește.

30Să-și dea, celui ce îl lovește,

Obrazul și să cate iară,

Ca să se sature de-ocară,

31Pentru că Domnul – să se știe –

Nu leapădă pentru vecie.

32Dacă pe cineva mâhnește,

În urmă iar îi dăruiește –

În bunătatea Lui cea mare –

Nemărginita-I îndurare.

33Căci El, plăcere, nu găsește,

Atuncea când îi necăjește

Pe-ai oamenilor fii. Astfel,

Nu are bucurie-n El,

Când trebuie să necăjească,

Voind ca să îi pedepsească.

34Când în picioare – mai apoi –

Călcați sunt prinșii de război

Ai unei țări, când se vădește

35Cum că dreptatea nu răzbește,

Ci-n fața Celui Prea ‘Nalt – iată –

Ajuns-a de a fi călcată,

36Când omul e nedreptățit

Deși dreptate-a dovedit,

E cineva cari poate crede,

Cumva, că Domnul chiar nu vede?

37Dar cine, oare, a vestit

Ceva, care s-a împlinit,

Fără de voia Domnului

Și fără de porunca Lui?

38Din gura Celui Prea ‘Nalt, iată,

Nu au să iasă, totodată,

Bine și rău? Ce trebuiește,

39Să plângă omul, cât trăiește?

Mai bine, plângă fiecare,

Pentru păcatul ce îl are!

40La mersul nostru, să luăm

Seama și să îl cercetăm,

Ca să putem veni apoi,

La Domnul nostru, înapoi.

41Cu ale noastre mâini, de-odată,

Și inima fie-nălțată

Spre Dumnezeu, zicând apoi:

42„Păcătuit-am, Doamne, noi,

Căci îndărătnici ne-am vădit!

De-aceea, Tu ne-ai pedepsit!

Iertare, nu am căpătat!”

43Atuncea când Te-ai mâniat,

Tu Te-ai ascuns, ne-ai urmărit

Și fără milă ne-ai lovit

Și ne-ai ucis. Tu Ți-ai luat

44Un nor și Te-ai înfășurat

În el, ca ruga înălțată

De către noi, să nu străbată

Până la Tine. Am văzut

45Că printre neamuri ne-ai făcut

Ca de batjocură să fim,

În orice loc noi ne găsim.

46Ai noști’ vrăjmași se semețesc

Și împotrivă-ne vorbesc.

47De groază fost-am urmăriți

Și-apoi de groapă-am fost pândiți.

Prăpădul ne e parte – iată –

Și pustiirea, totodată.

48Ape-n șuvoaie îmi țâșnesc,

Din ochi, pentru că ei zăresc

Prăpădul fiicei cea pe care

Sărmanul meu popor o are.

49Ochiul, în lacrimi, se topește,

Căci plânsul nu mai contenește,

50Până când Domnul va vedea,

Din ceruri, întristarea mea.

51Am plâns și plâng pentru acele

Fiice ale cetății mele.

Ochii mă dor de plâns, căci eu

Și pentru ele-am plâns, mereu.

52Mulți m-au urât, fără temei

Și prigonit am fost de ei,

Precum o pasăre gonită.

53Îmi voiau viața nimicită

Și-apoi în groapă azvârlit,

Au vrut să fiu. S-au îmbulzit

În juru-mi, și au aruncat

Pietre asupră-mi, ne-ncetat.

54Noian de ape au venit

Și peste cap mi-au năvălit.

Când valurile le-am văzut,

Am zis de-ndată: „Sunt pierdut!”

55Dar am chemat Numele Tău,

Doamne, în ceasu-acela rău –

Din groapa-n care m-am aflat –

56Iar Tu, Doamne, m-ai ascultat.

Nu-Ți astupa, o, Domnul meu,

Urechea, ci seamă, mereu,

Să iei Tu dar, la al meu chin

De care sufletul mi-e plin.”

57În ziua-n care Te-am chemat,

De mine Te-ai apropiat

Și-ai zis în ăst fel: „Nu te teme!”

58Doamne, eu știu că-n orice vreme

Doar Tu ai apărat, mereu,

Pricina sufletului meu

Și viața mi-ai răscumpărat!

59Văzut-ai că sunt apăsat.

De-aceea, Doamne, Te arată

Și fă-mi dreptate, de îndată.

60Văzut-ai cum au uneltit

În contra mea și-au plănuit

Să se răzbune toți, pe mine.

61Doamne, ai auzit prea bine,

Ocările ce le-au rostit

Și tot ceea ce-au uneltit

În contra mea. Îți e știut,

62Ce fel de planuri au făcut

Și ce cuvinte au purtat

În contra mea, neîncetat.

63Privește dar, fără-ndoială,

Când stau ei jos și când se scoală

Și-ai să mă vezi batjocorit,

În al lor cântec, negreșit.

64Le răsplătește tuturor,

Doamne, doar după fapta lor!

65Inima lor, s-o împietrești

Și-al Tău blestem să îl zvârlești,

Asupra lor! A Ta mânie

66Să-i urmărească pe vecie

Și de sub cerurile Tale,

Șterge-i cu tot cu a lor cale!”