1Iată ceea ce-a prorocit
Cel cari, Isaia, s-a numit.
El se vădea a fi cel care,
Părinte, pe Amoț, îl are.
Isaia-n ceea ce vestise,
Despre Ierusalim vorbise
Și despre Iuda. Împărați
Au fost atuncea așezați –
În Iuda – Ozia, urmat
De cel care-i Iotam chemat;
Apoi Ahaz a-mpărățit
Și Ezechia la sfârșit.
Pe vremea prinsă-n prorocie,
Mai mari ei s-au vădit să fie,
Căci peste Iuda au domnit.
Iată dar, ce a prorocit
Isaia. El a cuvântat:
2„Pământule – neîncetat –
Și cerule, luați aminte
La ale Domnului cuvinte!
Așa vorbește Dumnezeu:
„Niște copii am hrănit Eu.
Eu i-am crescut și i-am vegheat
Dar ei, însă, s-au răsculat
Și împotrivă-Mi au pornit.
3Boul își știe – negreșit –
Stăpânul care îl hrănește.
La fel, măgarul se vădește,
Că își cunoaște-al său stăpân
Și ieslea-n care-i pune fân.
Dar Israel, precum văd bine,
Nu Mă cunoaște, căci nu ține
Seamă de ceea ce i-am spus,
De legile pe cari le-am pus.
4Vai ție, neam nenorocit,
Popor rău și nelegiuit,
Sămânță de copii stricați
Și de păcate încărcați!
Pe Domnul, ei L-au părăsit,
Pentru că L-au disprețuit,
Întorcând spatele la Cel
Cari îi e Sfânt, lui Israel…”
5Spuneți dar, ce pedepse noi
Să vă mai dea Domnul, când voi,
Neîncetat, vă dovediți
Că sunteți tot mai răzvrătiți?
Tot capul e bolnav și iată,
Pe moarte inima se-arată!
6Din tălpi, în creștet – ne-ndoios –
Nimic nu este sănătos:
Sunt vânătăi doar, și răni cari
Sunt carne vie și sunt mari;
Nu-s strânse și nu sunt legate;
Cu untdelemn, nu-s alinate.
7Cetățile vă sunt lovite,
Arse de foc și nimicite.
Țara vă este cotropită
De-ai voști’ dușmani și nimicită.
Ogoarele vă sunt prădate:
Ale lor roade sunt mâncate –
Sub ochii voști’ – căci năvălesc
Străinii și le pustiesc.
8Fiica Sionului se-arată,
De mari necazuri, apăsată:
Este ca o colibă-n vie,
Ca o covercă – pe câmpie –
În lanurile semănate
Cu castraveți, ca o cetate
Care fusese atacată
Și de vrăjmași împresurată.
9Dacă Domnul oștirilor
Nu ar fi fost cu-al nost’ popor –
Ca să ne lase-o rămășiță,
Să nu ne piară-a noastră viță –
Precum Sodoma ajungeam
Și cu Gomora semănam.
Nu jertfe și sărbători10Voi, căpitani ai Sodomei
Și tu, popor al Gomorei,
Ascultați glasul Domnului
Veghind mereu, la Legea lui!
11Domnul a glăsuit apoi:
„Jertfe voiesc Eu, de la voi?
Grăsimile vițeilor
Sau arderea berbecilor,
Nu-Mi trebuie! Îmi e destul!
De-a voastră jertfă sunt sătul!
Nu vreau sângele țapilor,
De tauri, sau al oilor!
12Cine vă cere să veniți
Ca jertfe să Îmi dăruiți
Și curțile să Îmi spurcați,
Când vreți, în fața Mea, să stați?
13Nu-Mi mai dați daruri de mâncare,
Care nu sunt folositoare,
Căci scârbă Mi se face Mie,
Când voi Îmi dăruiți tămâie!
Iată, nu mai vreau nici luni noi!
Nu vreau Sabate, de la voi!
Nu vreau nici sărbători în care,
Vă strângeți toți, în adunare,
Căci nu mai pot privi, cum știți
Nelegiuirea s-o uniți
Cu sărbătoarea, ne-ncetat!
14Lucrul acest M-a supărat
Și-ajuns-am să urăsc apoi,
Lunile voastre cele noi
Și praznicele voastre. Iată,
Ele, povară, Mi se-arată
Și să le sufăr, nu mai pot,
Căci ele M-au scârbit, de tot!
15Când mâinile vă-ntindeți voi,
Îmi întorc ochii, iar apoi,
Chiar dacă Mă veți ruga mult,
Eu n-am să vreau să vă ascult.
N-am să v-ascult, oricât ați plânge,
Căci pe-ale voastre mâini, e sânge!”
Îndemn la pocăință16„De-aceea zic, să vă spălați –
Mereu – și să vă curățați!
Luați faptele voastre rele,
Din fața Mea! Sfârșiți, cu ele!
17Necontenit, să încercați
A face bine! Căutați
Dreptatea doar! Să-i ocrotiți
Pe cei care sunt asupriți!
Dreptate dați orfanilor,
Și scut să fiți văduvelor!”
18„Totuși, veniți să căutăm
Acuma, să ne judecăm” –
Zis-a cuvântul Domnului,
Către întreg poporul Lui.
„Dacă păcatele pe care
Le-ați făptuit sunt – la culoare –
Precum cârmâzul, negreșit
Cu toate se vor fi albit,
Astfel încât albeața lor
Va fi ca a zăpezilor.
Dacă păcatele pe care
Le-ați făptuit sunt – la culoare –
Roșii ca purpura, doresc –
Asemeni lânii – să le-albesc.
19Dacă vreți voi să căutați
Poruncile-Mi să le urmați,
De rodul cel mai bun din țară
O să aveți – toți – parte, iară.
20Dar dacă nu Mă ascultați,
De sabie veți fi tăiați!
N-aveți scăpare, negreșit,
Pentru că Domnul a vorbit.”
21Vai, de cetatea cea frumoasă,
Ce se vădise credincioasă,
Căci a ajuns, curvă, să fie!
Ea a avut credincioșie.
Dreptatea locuia în ea
Și judecăți bune avea.
Acum, s-a stins a ei lumină,
Căci ea, de ucigași, e plină!
22Argintul care l-ai avut,
Acum în zgură-i prefăcut,
Iar al tău vin – ales, curat –
Cu apă e amestecat.
23Mai marii tăi sunt răzvrătiți
Și sunt cu hoții însoțiți.
Doar mitei, ei îi sunt supuși
Și doar de pofte sunt conduși.
Orfanul n-are ce să cate
La ei, căci nu îi fac dreptate.
Nici pricinile văduvei
Nu pot s-ajungă pân’ la ei.
24De-aceea, iată ce a spus
Domnul oștirilor, Cel pus
A fi Puternicul pe care
Neamul lui Israel Îl are:
„Ah! Iată – fără îndoială –
Eu le voi cere socoteală,
Celor cari sunt vrăjmași ai Mei
Și Mă voi răzbuna pe ei!
25Am să-Mi întind, în contra ta,
Mâna și îți voi arăta
Cum zgura am să ți-o topesc
Precum leșia, căci voiesc
Ca părțile de plumb apoi,
Să le îndepărtez de voi.
26Judecători voi pune iară –
Precum erau odinioară –
Și sfetnici îți voi fi făcut,
Precum erau la început.
Apoi, tu ai să ai să fii numită
„Cetatea cea neprihănită
Și credincioasă”. Negreșit,
27Sionul fi-va mântuit
Prin judecată, iar acel
Care se va întoarce-n el,
La Dumnezeu va fi primit
Și prin dreptate mântuit.
28Cei păcătoși și răzvrătiți,
Cu moartea, fi-vor pedepsiți.
La fel și cei ce se vădesc,
Pe Domnul, că Îl părăsesc.
29Rușine-o să vă fie-apoi,
De terebinți-n care voi –
Cândva – plăcerea v-ați găsit.
De-asemenea veți fi roșit
Din pricina grădinilor,
Drept cuib al desfătărilor.
30Veți fi ca terebintul care
S-a ofilit și frunze n-are;
Ca o grădină părăsită
Care, de apă, e lipsită;
31Ca și un câlț va fi cel care
Considerat e drept om tare.
Lucrarea lui, de-asemenea,
Ca o scânteie va părea.
Ard împreună, amândoi,
Și nimeni nu-i va stinge-apoi.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
